SCA2023 / Contextul socio-politic și cultural

Realitatea cu care se confruntă membrii sectorului cultural independent (SCI) din ultimele trei decenii este marcată de o constantă și acută lipsă de finanțare a domeniului culturii și de spații dedicate activității acestuia. Aceste condiții dificile sunt determinate de următoarele transformări de ordin social-politic și cultural ce vor fi explorate în acest articol – (1) dinamica anevoiasă dintre stat piață și sectorul cultural, (2) degradarea infrastructurilor culturale și (3) lipsa investițiilor în educație.

SCI își croiește o identitate distinctă pe fundalul a două tendințe culturale dominante aproape contradictorii ce îi determină poziționarea între stat și piață (1). Pe de o partea sectorul cultural e centralizat în jurul instituțiilor de stat – vestigiu al unui regim conservativ, centralizat și ierarhic care reiterează valorile naționale cu orice prilej cultural. Pe de altă parte tendința globală neoliberală de economie a cunoașterii a determinat comercializarea și transformarea sectorului cultural într-o industrie creativă. Incapabil să mențină infrastructuri și în lipsă de resurse, statul decide sa delege, în baza unor parteneriate public-private, întregi sectoare ale domeniului public sectorului privat. Acest lucru creează o presiune financiară asupra producției culturale, care în lipsa unei plase de siguranță asigurată de stat, devine standardizată la nivel de produs, subminând astfel potențialul ei imaginar, subversiv și educațional. Această dinamică anevoioasă accentuează necesitatea deconcentrării sectorului cultural la nivelul instituțional, asigurarea unui suport financiar în afară imperativelor economice, precum și crearea unei viziuni cuprinzătoare în domeniul culturii cu participarea sectorului cultural independent și mai larg a societății civile.

Crizele economice constante a impactat negativ atât spațiile culturale din cartierele urbane cât și pe cele din localitățile rurale. În pofida unor eforturi de a reanima infrastructura culturală (2) moștenită din perioada sovietică, statul a utilizat ineficient resursele financiare, neglijând să investească în capitalul uman care trebuia să le gestioneze în noile condiții ale economiei de piață. Drept rezultat avem o infrastructură culturală subdezvoltată: instituții cu capacități reduse de administrare și o acută criză de resurse umane calificate. În mediul rural centralizarea culturală este cea mai sesizabilă cauză a subdezvoltării, beneficiind de puține resurse și facilități, care sunt concentrate parțial în centre raionale, dar mai ales în orașele din vecinătate. Mediul urban nu este nici el scutit de această logică de distribuire a resurselor, cartierele continuând să joace rolul unor spații rezidențiale lipsite de infrastructuri și activitate culturale, în timp ce toate facilitățile culturale sunt concentrate în centrele orașelor.
În contextul prezent nu e suficient de reconstruit ceea ce s-a pierdut, ci mai degrabă e nevoie de a crea infrastructuri alternative, modele noi (alternative) de instituții culturale și noi moduri de funcționare, care să le mențină active și programe incluzive elaborate cu participarea comunității locale.

Lipsa susținerii sectorului cultural din partea statului, precum și delegarea acestei responsabilității sectorului privat, denotă ignoranța și discreditarea culturii în dezvoltarea societății civile și rolului ei  nemijlocit în educație (3). Artele și cultura, o demonstrează nenumărate programe curriculare din învățământul progresiv din alte țări, au un rol esențial în dezvoltarea individuală și socială. Cultivând gândirea critică și imaginația, acestea stimulează imaginarul societății pentru a proiecta alte viitoruri posibile și a transcende limitările curente, dincolo de narațiunile dominante.  Relația directă și circulară între cultură și educație este motivul pentru care educația devine o parte inerentă contextului socio-politic care definește activitatea sectorului cultural. Însă atitudinea reticentă față de rolul culturii în educație nu se limitează doar la nivelul autorităților, ci este cultivată sistemic printr-o educație care reproduce ideologic valorile statului și care din multe considerente se aseamănă stării curente a infrastructurilor culturale – neglijată, marcată de o logică instituțională conservativă,  anacronică timpurilor curente, concentrată în centre urbane,  lipsită de finanțare și cadre didactice.

În urma problematizării contextul social politic actual, întrebarea firească care apare este – cum răspund membrii SCI în fața acestor provocări descrise? Abordându-le pe rând, membrii SCI iau o cale de mijloc între stat și piață prin inițiative ce experimentează cu modele non-ierarhice, participative de guvernare și autoorganizare, vădit opuse modelelor de organizare instituționale și de business. Formarea coalițiilor și comunităților între artiști și lucrători culturali este modul în care membrii SCI se organizează și se solidarizează în fața condițiilor precare. O prioritate reprezintă dezvoltarea unui Fond al Culturii și îmbunătățirea propriilor condițiilor de muncă, care ar oferi un suport sustenabil pentru producția și activitatea culturală locală. A altă direcție pe agenda membrilor SCI, reprezentată de lipsa infrastructurilor culturale, este abordată extensiv prin lucrul cultural și intervențiile în spațiul public, care totodată servesc drept mijloace pentru revendicarea acestuia în folosul comunității. O altă abordare constituie crearea infrastructurilor alternative autonome gestionate în comun de artiști, sau infrastructuri create prin parteneriate cu instituțiile de învățământ artistic. Cea din urmă direcție de activitate, care este educația, este abordată de membrii SCI atât la nivelul comunității artistice prin autoeducare și organizarea programelor de instruire, cât și prin angajamentul civic direct în a educa publicul larg prin artă. Programele extensive de mobilitate artistică organizate de membrii SCI, au drept scop deconcentrarea activităților culturale din centrele urbane spre periferii și regiuni, astfel contribuind la un dialog cultural și la dezvoltarea comunitară în regiuni.

Sintetizând colectiv din experiențele de organizare a inițiativelor culturale în ultimele două decenii, această comunitate de actori culturali, au dezvoltat și adaptat o serie de principii de organizare și funcționare de care se ghidează în prezent și care enumeră (1) autonomia artistică (2)auto-organizarea, (3) autoeducarea, (4) colaborarea și ajutorul reciproc, (5) deconcentrarea culturii (6) guvernarea participativă și (7) transformarea și adaptarea spațiilor.

Aceste răspunsuri reprezintă totuși expresii individuale și ocazional eforturi sincronizate ale unor inițiative culturale, care abordează pe cont propriu probleme sistemice și care rămân în mare parte în afara atenției conducerii instituțiilor, a decidenților și a publicului larg. Necesitatea unei acțiuni colective în vederea obținerii unei vizibilități și amplitudini, a devenit între timp imperativă. Astfel în 2020 s-a format CoaIiția Sectorului Cultural Independent (CSCI din RM) – o organizație de advocacy cultural ce conectează și unifică eforturile actorilor culturali independenți într-o rețea de suport. Iar în 2022, la inițiativa ei, urmând aceeași necesitate la nivelul infrastructurilor culturale, a prins contur Spații Culturale Alternative (SCA) – un program anual de evenimente, dar și o platformă ce își propune să consolideze și să extindă rețeaua existentă a inițiativelor culturale independente, precum și să facă accesibile și vizibile pentru publicul larg spațiile culturale alternative din diferite localități din Republica Moldova.

SCA reprezintă un mijloc pentru inițiativele culturale independente să formeze o viziune comună în domeniul culturii, atât ca și conținut –  prin articularea unor discursuri critice alternative celor dominante statului și pieții, cât și ca formate –  prin regândirea modului de organizare și gestionare a resurselor și infrastructurilor. SCA construiește un ideal de funcționare ce reflectă contextul socio-politic și cultural și care pe termen lung urmărește consolidarea rețelei de spații alternative și actori culturali independenți și recunoașterea acestuia de către autorităților publice drept un important partener în procesul elaborării noilor politici culturale.

Aflată încă într-o fază emergentă la a doua ediție, SCA2023 deschide un spațiu de interogare și reflecție asupra întrebărilor cheie, care preocupă atât sectorul cultural independent cât și societatea largă și ne ajută să conturăm ideea unei alternative propuse în comun. Acestea sunt – cum ne organizăm? În baza cărui model economic ne gestionăm activitatea? Cum facem rost de resursele necesare? Ce tip de infrastructuri putem crea și dezvolta? Cum ne instruim, ne formăm și contribuim la educarea publicului larg? Cum facem față unor crize umanitare și cu cine ne solidarizăm? Care este alternativa care ne-o propunem și la ce servește drept alternativă? Astfel, acestea ne vor ghida spre ulterioare direcții de mișcare în activitatea culturală și civică, ne vor ajuta să ne poziționăm mai clar în raport cu statul și piața și totodată să revendicăm dreptul nostru la cultură în calitate de merit, în rând cu toate celelalte drepturi.

Acest text este rezumatul unei lucrări mai ample în proces de scriere ce poate fi accesată aici – CONTEXTUL SOCIO-POLITIC ȘI CULTURAL (ȘI MODUL ÎN CARE SECTORU