RECOEZIUNE – o cronică de apartamentă

„Nu avem nevoie sa film salvate”, exclama textul de pe o pânză semitransparentă arborată de sus până jos asemenea unui steag de corabie, care în bătaia curentului creat de ușa deschisă a Galeriei Lacuna îmi ura bun venit. M-am lăsat invitată și intrigată de contrastul dintre materialul vaporos și retorica vehementă a lucrării, dar cel mai mult de puterea mesajului creată parțial și de poziționarea isteață. Astfel lucrarea părea să devină un punct de trecere a frontierei, întâmpinând și înștiințând vizitatorii despre conștiința politică a acestui spațiu. Am aflat mai târziu de la autoarea lucrării, Tatiana Fiodorova, că afirmația le aparține locuitorilor ucraineni din teritoriile ocupate de soldații ruși și reprezintă, respectiv, o piesă de rezistență „până în pânzele albe”. Dând-o la o parte cu grijă, am intrat în spațiul intim al unui apartament.

Este prima dată când am vizitat o galerie amplasată într-un apartament și mi s-a părut de-a dreptul exotic. Imaginația mea despre ce presupune o cultură underground e saturată de referințele vestice la o contracultură de rezistență împotriva curentului, congregată în dedesubturile societății, fie în baruri obscure la subsoluri, fie în depozite industriale. Într-un mod similar, în spațiul sovietic fenomenul contracultural de apartamentă, sau kvartirnik din rusă, presupunea întâlniri clandestine, doar că în spațiul relativ privat al unui apartament. Acestea dădeau expresie avant-gardei locale și formau mai singurul mediu cultural anti-sistem și alternativ realismului socialist dominant pe atunci. Luau forma unor concerte, recitaluri de poezie sau expoziții de pictură sau instalații, acestea erau o reacție firească a unor timpuri marcate de constrângeri ideologice și cenzură. Firește, după anii ‘90 și-au pierdut din popularitate și conotație subversivă, devenind o manieră DIY de a cura un eveniment din preferința pentru un spațiu intim dar mai des din necesitate, în lipsa unor resurse sau infrastructuri culturale. 

Curatorul Teodor Ajder a decis să perpetueze această tradiție și a organizat între 22 și 24 februarie 2023, în prag de comemorare a unui an de război pe scară largă în Ucraina, o apartamentă în fostul apartament al actriței Eleonorei Zavtoni. Expoziția este o reactivare a unei expoziții de acum 10 ani la Varșovia, în atelierul artistei Katy Bentall, intitulat 8 ½ femei, Când ea trăiește asta... Reactivarea, zice curatorul, a fost „predeterminată, printre altele, de dorința de a oferi publicului de la Chișinău posibilitatea interacțiunii cu lucrări create de artistele prezente la expoziția din Varșovia, precum și de necesitatea menținerii și îngrijirii relațiilor.” Expoziția a fost probabil motivată nu în ultimul rând și de nostalgia curatorului față de acest format exclusiv de întâlniri culturale, sau mai bine zis „ostalgia” pentru aceste aspecte ale vieții în comunism.

E un apartament care mai păstrează unele dichisuri și piese de salon de semnătură, precum un divan sever și un dulap monolit – eponime ale esteticului domestic sovietic. Decizia curatorului de a folosi vitrinele de sticlă în care sunt expuse obiectele, mi-a trezit și mie o nostalgie, cea a vizitelor de familie din copilărie. M-am văzut gravitând spre lumea încapsulată de după sticlă, delectându-mi fascinația față de prețuitele bibelouri sau bietele obiecte de uz neuzate, devenite artă pe neștire.

Un raft cu ușă de sticlă găzduia două portrete metafore semnate de Alina Radu, unu în ramă de lemn simplu, altul în ramă aurită. Ramele erau în aceleași nuanțe cu dulapul. Au fost „două studii de caz a propagandei și contrapropagandei” precum glăsuiește pretențios textul curatorial. Prima intitulată Tocatorul Miliardului conține în rame aurite patru bancnote de o sută de lei pe un fundal din folie neagră, primite drept mită de un reporter al Ziarului de Gardă, pentru a ieși la protestul sponsorizat de un politician recognoscibil, deși lăsat anonim, la care s-a cerut guvernului procurarea mai multor gaze de la Gazprom. În rama groasă, dar și modestă de alături, îl avem pe Tocatorul de Vreascuri. O bancnotă de o sută de lei și patru legături miniaturale de vreascuri spun povestea unui pensionar din Cahul, Constantin Olteanu, care a declarat că nu are nevoie nici de gaze, nici de Gazprom, nici de compensații. Și-a cumpărat un tocător de vreascuri și își încălzește casa cu 100 de lei pe lună. 

La prima vedere lucrările fac referință la leul lui Igor Scerbina, aka Fazya, pe care iubitorii de artă contemporană locală și-o pot aduce aminte din Revista La Plic. Este vorba de o bancnotă de un leu, pe care a fost tipărită inscripția „Aceasta bancnotă e o operă de artă”. Pecetea tiparului atunci, la fel ca și rama artistei aici, adaugă valutei valoare net artistică. Dar pe când leul lui Fazya devine artă în dependență de mâinile în care ajunge, Tocătorul are un subtext ceva mai complex. Banii expuși au fost efectiv cei primiți de reporter, iar artista l-a atenționat pe curator nu cumva să-i piardă – un detaliu ce denota pe lângă ironie și nota foarte gravă a lucrării, banii fiind de neînlocuit nu doar datorită conversiei în artă, ci pentru că poartă în sine singularitatea evenimentului coruperii. Dialectica dintre cele două tocătoare a fost un efort al artistei de a contracara propaganda și a îndemna civic și critic contemplarea sustenabilității energetice. Portretele nu fac afirmații directe, ci reprezintă un vehicul vizual ce face aluzii și invită vizitatorii să facă cunoștință cu aceste personaje.

Pe o altă poliță a aceluiași dulap, lângă niște pahare grațioase și fragile stătea ditamai cap solid de statuie, care pe timpuri, se pare, decora o casă istorică din Chișinău – un gargui chișinăuian? –  un obiect găsit, însoțit de fotografii ale Tusei Jurminskaya, făcute în câteva clădiri părăsite, și în prezent demolate, de unde, presupun, a fost salvat. Artista atrage atenția la fragilitatea patrimoniul local care se dărâmă sub ochii noștri. Îi permit gândului să mă ducă la vecinii ucraineni, ce își căptușesc monumentele cu saci de nisip, ca să își salveze moștenirea culturală de distrugere. Decalajul imens dintre atașamentul lor și indiferența noastră față de propriul patrimoniu mi se pare izbitor.

O vizită în camera de baie mi-a trezit fiori pe spate. Deasupra chiuvetei un melc uriaș se mișca pe corpul unei femei și al unui copil. Imaginile aparțin tot Tusei Jurminskaya, însă comparativ cu prima lucrare, în care vizitatorii erau invitați să-i descopere și să-i exploreze istoria conceptuală, caracterul melcilor pe corpuri este nemijlocit confruntativ, perceptual și visceral. Mă așez pe marginea căzii de o familiaritate nedescrisă și privesc năucită la viscozitatea obscenă a melcului, în acest cel mai intim colț al unui apartament. Omniprezența melcilor în tot apartamentul devine copleșitoare – sunt schițe semnate de Tamara Fernandez.

În bucătărie, însă, melcii cu adevărat domnesc – un poem de trei pagini A4 pe orizontală intitulat Comuna Melcilor îi țin o odă. „Singura casă îți e propriul corp…” începe acesta banal, dar desfășurându-se pe parcurs într-un furios, obraznic și demn manifest de feminism queer. Citirea acestui poem m-a întors cu gândul la experiența de abjecție de adineauri și am remarcat pe neașteptate cum un fel de familiaritate începea să-i ia locul. Artista Tusea Jurminskaya, ea fiind probabil femeia ce și-a lasat corpul teren melcilor, spune că realizarea lucrării a fost, de fapt, un act de autoterapie. E o linie fină între abject și intimitate pe care artista a reușit o echilibristică admirabilă. Din acel moment decupajele cu melci lipite aleatoriu prin apartament au devenit și ele, precum autocolantele lipite pe stâlpi, mementouri tacite ale rezistenței.

Pe peretele dintre baie și bucătărie se putea vedea portretul unei femei asediate din toate părțile de seringi, obiecte cosmetice, instrumente care pot manipula înfățișarea la modul absolut, în timp ce în partea de sus, o altă figură, înconjurată de un cerc de siluete ce arătau cu degetul mare strângând englezește „URÂTO”. E un tablou-colaj de tot kitsch-ul, de pe care mai lipsește poate puțin sclipici. Karolina Malinowska a mizat pe o estetică ce reflectă superficialitatea opiniei publice față de aspectul corpului femeii, iar împreună cu celelalte lucrări coroborează subiectul corpului femeii ca un teren etern de luptă, contestat și poate (ne)supus intereselor patriarhale.

Ultima cameră era dominată de prezența zgomotoasă a unui televizor ce învârtea continuu două video-uri. Valeria Barbas, autoarea lucrărilor, povestea vizitatoarelor despre procesul ei creativ în timp ce scria un poem forma în literei „Z” , cu tușul de ochi. În prima lucrare video autoarea recita acel poemul caustic dedicat Z-ului, reiterând și accentuând fonetic fiecare conZoană. Dar Valeria Barbas nu urmărea abolirea „Z”, după logica dominantă a politicului corect. Intenția ei era de a accentua, a întărâta publicul și de a-l confrunta cu ecourile militariste și propagandiste, devenite simbol al imperialismul rusesc și echivalentul curent al unei zvastice. În ce mod? Nu sunt încă singură, cum nu sunt nici de alegerea tușului de ochi ca armă și instrument politic. Dar poate cel mai important e angajamentul și determinarea cu care își interpreta performance-ul.

Cealaltă lucrare video a artistei era un montaj din materiale TV găsite ale începuturilor programului sovietic, devenit rus, de știri – Vremea (în românește – Timpul), începând cu anii ‘60 până în prezent. Sunetul familiar al emisiunii în fața fotoliilor de odinioară mi-a evocat o atemporalitate similară cu vizita la bunici, care până și azi ascultă aceleași canale, de fapt, de îndoctrinare. Video-ul a fost editat într-un continuu grafic și auditiv fără cusur. Prin acel montaj care juxtapunea cronologic diferitele versiuni de introuri ale emisiunii, autoarea apropria limbajul grafic de propagandă. Astfel aceasta ne aducea la cunoștință mecanismul subliminal al propagandei prin catatonia detaliilor grafice inserate subtil de-a lungul timpului: o stea roșie, o panglică a Sf. Gheorghe. Vremea denotă un studiu temeinic al subiectului în context istoric dar și o decizie conștientă și calculată a mijloacelor folosite. După mine e o lucrare autonomă artistic în care conținutul e de nedistins de mijloace și care spre deosebire de cealaltă nu necesită explicații.

Am navigat prin apartament de colo-colo, încercând să mai trag cu urechea la opiniile vizitatorilor – artiști, jurnaliști, activiști, copii, pensionari, străini, lume de tot felul. Curatorul a făcut la un moment dat un tur ghidat, dezvăluind istorii și contexte invizibile care nu sunt invocate de obiectele de artă sau menționate în declarația curatorială. Pentru mulți dintre noi arta contemporană e ca o ghicitoare, câteodată chiar un labirint anevoios de semne care nu se dă asamblat într-un tot întreg, dar care mai poate, împotriva oricărei logici să își derive sensul artistic tocmai prin subminarea modului cerebral de înțelegere. Prezența curatorilor și artistelor, a textelor curatoriale și legendelor, întregesc experiența dezorientată și mediază înțelegerea acestor expresii umane. Făcând cercuri prin apartamentul înghesuit de lume dar și prin impresiile colectate și fragmentate de atâția stimuli frenetici, începui să observ cum lucrările, atât de diverse și disparate între ele, începeau să graviteze spre ceva. La fel ca nota schițată la repezeală a planului apartamentul pe ușa băii, am început a mâzgăli într-un carnet o hartă, un traseu care sa mă ajute să navighez această experiență.

Feminismul era un punct solid de pornire, definitivat de titlul expoziției RECOEZIUNE 8 ½ femei. Era și clar demarcat de pânza arborată la intrare, iar mai apoi constant semnalizat, când mai discret când mai vehement, de prezența melcilor. Titlul, ne sugera nu doar legătura, oricât de puternică sau slabă n-ar fi ea, dintre artistele participante la expoziția din Varșovia, ci ne mai evoca și unitatea dintre femei, ca forță artistică și politică în sine. De aici importanța reactivării expoziției în lumina noilor conjuncturi spațio-temporale și socio-politice, care cheamă la o nouă intervenție, la o recoeziune. Se poate afirma că evocarea glasurilor și practicilor artistice ale participantelor la expoziția originală nu se datorează unei simple decizii curatoriale de reconstituire consecventă a expoziției originale, ci a fost mai degrabă un răspuns imediat la starea curentă de război, în care vocile femeilor sunt adesea reduse la tăcere în cerțile și jocul cu soldăței al marilor patriarhi.

Recoeziunea, insista curatorul, e “ideea reîntoarcerii la acel spațiu familiar și comun de expunere”, e acțiunea firească de reapropiere și solidaritate atât între artistele participante la expoziția anterioară, cât și între cele noi alăturate. Începeam să fiu tot mai convinsă că decizia formatului de apartamentă a fost mai degrabă una deliberată, dincolo de a fi motivată doar de o nostalgie a unor timpuri trecute. În perspectiva reîntoarcerii la familial, la sfera intimă a unui spațiu sigur și la forța vitală a femininului care domnește suprem în acest spațiu, formatul expoziției de apartamentă devine nemijlocit parte din universul lucrărilor artistice, la fel ca ramele Tocătoarelor, vitrinele de sticlă pentru capul salvat de lut, chiuveta de sub melcul gigant, fotoliul sovietic pe peisajul sonor al emisiunii de știri Vremea, sau pânza arborată în întâmpinarea vizitatorilor „Nu avem nevoie sa film salvate”.

text de Diana Munteanu
fotografii de Natalia Jurminskaia

Recoeziune cu Valeria Barbas, Katy Bentall, Ida Dzik, Tusea Jurminskaya, Tamara Fernandez, Tania Fiodorova, Karolina Malinowska, Cristina Prohorenco, Alina Radu
curator: Teodor Ajder, Galeria migrantă Lacuna

Expoziția a fost posibilă inclusiv și sprijinului oferit de Asociația Oberliht și Coaliția Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova.

Acest articol a fost elaborat în cadrul Atelierului de jurnalism cultural condus de Teodor Ajder, organizat de CSCI din RM cu suportul NDF.