Casa de cultură independentă – interviu cu Ruben Hollinger

„Spațiu rezidual: Nimic nu ne blochează drumul” – expoziție fotografică de Ruben Hollinger [CH] – a fost expusă în Zpațiu (Casa Zemstvei, str. Al. Șciusev 103, Chișinău), în perioada 30.09.2022 – 5.10.2022. După vizitarea expoziției, Sandu Macrinici a vorbit cu Ruben Hollinger despre expoziția sa și despre valoarea Casei Zemstvei pentru el.

Ruben Hollinger [CH], 1987, fotograf și lucrător cultural stabilit în Berna (Elveția), a participat timp de un semestru în calitate de student la AMTAP, în Chișinău în 2018. În Republica Moldova, lucrează la proiecte libere și contribuie periodic la inițiative de grup în jurul nucleului format în Casa Zemstvei și în 3rd Space studio.

Interviul în limba engleză poate fi ascultat la linkul de mai jos:

Un gol a fost lăsat între două clădiri înalte. Prin utilizarea sa, acest spațiu rezidual este pus în funcțiune: Oamenii dansează, se modelează și își croiesc drum printre fațade, lăsând deschisă o zonă de trecere, la propriu, dacă așa se poate de o numit. Locuitorii o revendică pentru trecerea lor zilnică – posibil ca fiind cel mai scurt drum. Anunțuri și inscripții rupte se înșiruie pe pereții acestei treceri înguste și devin indici ale animării acestui coridor, fără acoperiș. După două prezentări jucăușe în Elveția, expoziția și-a croit drum și în spațiile Zemstvei.

Aici, puteți citi interviul în română:

Ce reprezintă scena culturală moldovenească pentru tine? Cum o percepi?

– O văd mai mult printr-o perspectivă personală, pentru că majoritatea artiștilor pe care-i știu, i-am cunoscut prin intermediul prietenilor. Aș spune că interacționez cu bula prietenilor mei și că în afara acesteia există probabil o foarte mică bulă de artiști independenți.

Ce poți spune despre fotografia moldovenească?

– Nu pot spune că am văzut prea multă fotografie, doar câțiva absolvenți ai școlii de film de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, care au mers spre fotografie. Mi s-a întâmplat foarte rar să merg la o expoziție de fotografie în Moldova, cred că majoritatea lucrărilor sunt postate online. Aș adăuga că aici se face mai mult fotografie documentară, care ajunge în reviste sau în mici publicații.

Ce te-a adus în Moldova?

– Am vrut să studiez un semestru într-un spațiu vorbitor sau semi-vorbitor de rusă. Studiam la Universitatea de Arte din Zurich, iar unul dintre profesorii mei avea o conexiune la Oberliht și mi-a prezentat această oportunitate. Părea foarte interesant. Ca să fiu sincer, atunci când m-am documentat despre Moldova, am găsit doar calificative la superlativ – țara cu cea mai rapidă scădere a numărului populației, sau cu cea mai mare migrațiune din Europa. M-am gândit că-s prea multe superlative, prea multe extreme și aveam dubii că lucrurile stau așa, dar oricum, părea foarte interesant. Mai ales, ce-ar fi însemnat asta pentru cultură și artă? Dacă trăiești într-un stat într-o continuă transformare (dacă e asta expresia potrivită), ai aceste viduri care apar, aceste nișe care se dezvoltă, părea miraculos pentru mine.

În 2018 ai venit pentru prima data în Moldova, pentru 6 luni, cu un program de schimb de studenți, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. De ce ai decis să te întorci?

– Drăguță întrebare și iarăși cred că e vorba de o motivație personală. Am avut norocul să întâlnesc, să aterizez într-o bulă de artiști și activiști, cum ar fi cei de la Occupy Guguță, sau bula bicicliștilor activiști, oameni care mi-au arătat Chișinăul și cu care am crescut niște relații foarte frumoase.

Pentru mine Chișinăul se transformă încet, încet, are un fel de instabilitate, dar nu într-un sens rău, se poate schimba foarte repede într-o anumită direcție. Această instabilitate, aceste momente de flexibilitate mi se par foarte interesante și sunt curios unde vor duce. Gândindu-mă la ultimii patru ani, cu schimbările pe plan politic, dar și în stradă, chiar și în domeniul imobiliar, e un alt oraș decât cel în care am venit prima dată.

Ai avut o serie de activități aici, la Casa Zemstvei, ce reprezintă acest loc pentru tine, cu ce este încărcat?

– Este încărcat cu mult friiig pentru că nu există încălzire, rămâne rece inclusiv vara. Pentru mine personal e un loc de adunare. Pot interacționa aici cu prieteni, dar și cu alți oameni. Am activat un spațiu și simt că reprezintă o sincronizare a oamenilor. Văd oameni pe care nu i-am văzut de câteva săptămâni sau luni și văd că nici ei nu s-au văzut între ei de ceva vreme. Dăm viață acestui spațiu. Este un fel de spațiu gol dacă mă gândesc la activarea coridoarelor pentru expoziții, sau pentru dans și muzică, poate că e un teren de joacă. Îmi amintesc că atunci când am venit prima dată aici, eram copleșit de posibilități, de aceste colțuri și spații întunecate, e un teren de joacă pentru expoziții, un loc mult mai interesant decât obișnuitul cub alb, pe care eu îl simt cam steril.

Casa Zemstvei mai înseamnă și limite. Sunt o mulțime de spații închise, resuscitate temporar, sau deschise. Spațiile acestea vin cu oameni care încearcă să lucreze la proiectele lor personale, de asemenea știu că aici este mereu cineva cu care poți să vorbești, să ai o dezbatere, să faceți parte dintr-un proiect spontan, cum ar fi traducerea unor poezii, sau producerea unei mici reviste, sau a unui set de abțibilduri. Văd un potențial enorm, dar și o mare rezistență care vine de undeva. Mi se spune că vine de undeva de sus, poate de la guvern, poate de la directorul muzeului, sau poate chiar și de la numărul mic de personal, pentru că asociațiile care conduc acest spațiu au personal insuficient.

Există încă mult potențial nevalorificat. Ar fi foarte frumos să vezi și alți oameni venind și închiriind spații aici și organizând zile cu uși deschise, astfel încât să poți petrece timp cu ei la evenimente, spectacole de teatru, petreceri, expoziții și diferite producții. E nevoie să producem material artistic pentru a surprinde, a salva și a conserva această perioadă pe care Chișinăul o traversează la moment.

În cursul acestei săptămâni ai avut o expoziție la Casa Zemstvei, Spațiu Rezidual. Ce vrei să zici cu această expoziție?

– Spațiu rezidual este un termen arhitectural folosit pentru definirea spațiului lăsat între două clădiri, astfel încât acestea să nu se atingă dacă are loc un cutremur. Restraum ar fi în germană, spațiul rămas, care ar putea fi și spațiu privat. Ce rămâne dacă luăm spațiul public, un coridor, un pasaj folosit de mulți oameni? Mai are acesta funcția de trecere și cum anume, în ce formă?

Sunt fascinat de acest spațiu și de asta am început să-l observ și surprind în poze, mai ales pentru că oamenii apar de nicăieri, din peretele unei clădiri. Eram încântat de performativitatea modului în care oamenii, de parcă dirijați, trec prin coridoraș. Se pare că oamenii au o rutină, o regulă a felului în care trec. Unii oameni par că dansează prin coridor, alții par să întâlnească o rezistență. M-am gândit că merită surprins acest proces performativ, acesta e principalul motiv pentru tot ce am făcut.

E un spațiu pe lângă care treci în fiecare zi, cum l-ai ales?

– Când l-am fotografiat, locuiam alături de prietenii mei, la Botanica. Nu treceam pe acolo în fiecare zi, nu aveam nevoie, dar stăteam aproape. E o scurtătură pentru oameni, ca să meargă de acasă la stația de autobuz, așa că e un coridor sau o cărărușă folosită foarte des.

Mai întâi ai vrut să faci un film, ce s-a schimbat?

– Am început să filmez și imediat mi-am dat seama că nu pot transmite energia pe care am văzut-o în mișcările oamenilor. Oamenii sunt pregătiți, obișnuiesc să treacă foarte repede prin acest coridor. Din punct de vedere tehnic, poți vedea ce se întâmplă pe un plan orizontal, în pozele acestea, una lângă cealaltă, chiar mai clar decât într-un slow motion. Te poți uita ca la un film, punând diapozitivele unul după altul, având aici imaginile în format 2D, reușești astfel să le compari și să observi cum se mișcă omul. Cred că fotografiile surprind și mai bine această coregrafie a mișcării.

Ce feedback ai primit de la public?

– În primul rând, oamenii au fost uimiți de intrare, pentru că am încercat să o blochez, apelând la acest mic gol pe care l-am lăsat. Mulți oameni au recunoscut colțul și a avut loc o discuție despre cum înainte coridorul era mai mare, mai larg. Un cabinet stomatologic a luat cam 20 de centimetri din spațiul public atunci când a fost izolat termic, iar acum este mai greu de strecurat printre clădiri. Au fost vizitatori care au copilărit în zonă și își amintesc că nu era chiar așa de greu de trecut pe acolo.

Am simțit că a merită să aduc aceste fotografii în Moldova și în același timp a fost ciudat să le expun atât de aproape de Botanica, când poți de fapt să mergi în acel loc, să bei un pahar cu vin și să te uiți la oameni cum trec. Sau, de ce nu, să încerci tu să treci prin coridoraș în diferite moduri.

Lucrarea a fost expusă și în Elveția, a fost percepută cumva diferit decât la Chișinău?

– Au fost multe reacții diferite. Majoritatea oamenilor nu au înțeles ce văd în fotografii. Mai ales când vedeau câte una și nu toată seria. M-au întrebat dacă am construit eu acel colț de clădire ca să dirijez mișcarea oamenilor. Unii au crezut că poate am fotoshopat pozele, acoperind oamenii cu această construcție, nu credeau că blocurile pot fi așa de apropiate. Am prezentat instalația în două expoziții, iar oamenii aveau nevoie să citească descrierea ca să înțeleagă că este un spațiu public pe care oamenii îl folosesc în viața lor de zi cu zi.

Pentru mine este important și că instalația e ceva care te poate face să zâmbești. Chiar dacă are această componentă documentară, sau de critică adusă într-o formă ușoară. De fiecare dată când merg acolo, fac greșeala să nu-mi scot rucsacul, drept rezultat, mă simt foarte slab și nepregătit să trec prin acest coridor. Îmi place să văd oamenii zâmbind, dar nu într-un mod cinic, e haios să vezi oameni apăruți, născuți din pereții unor blocuri.

Instalația reprezintă un spațiu de trecere din Chișinău, dar a fost construită în Elveția și transportată până în Moldova. Cum a fost drumul până aici, cum a fost la vamă?

– Mi s-a părut că e o idee foarte bună să aduc fotografiile înapoi, digital acestea s-au născut aici. Nu au fost probleme la graniță, doar că Poliția Moldovenească de Frontieră m-a întrebat ce car după mine. Le-am zis că e o instalație. M-au lăsat să trec după ce i-am convins că e doar hârtie și lemn, nimic valoros din punct de vedere material. M-au întrebat dacă instalația are acte de proviniență, dacă îmi aparține, iar eu le-am explicat că e o instalație artistică. Pentru ei a fost suficient că nu au găsit sticlă, porțelan sau alte materiale scumpe și m-au lăsat să trec.

Va mai merge la drum?

– Nu știu, e posibil să mai meargă și în alte locuri, dar simt cumva că a ajuns la destinație. Pentru mine acesta e un capitol din multe experiențe, observații pe care le-am făcut despre mine, despre relațiile cu prietenii mei, despre oraș, transformări, periferii, nesiguranțe, multe subiecte care luate la un loc reprezintă ultimii patru ani în care am fost aici. Bineînțeles că una sau două fotografii vor apărea și în alte expoziții, dar cred că vor reprezenta deja noi capitole.

Am inventat termenul global de Chrüsimüsinău, atunci când îl scrii, seamănă foarte mult cu Chișinău. Chrüsimüsi este un termen elvețiano-german care mi-i foarte drag și care descrie haosul. Un haos blând, o expresie pe care o folosim și în comunicarea cu copii. Nu e un haos grav, un exemplu ar fi niște cabluri înnodate pe care trebuie să le deznozi. Părul creț ar fi și acesta un exemplu bun. Poate fi foarte frumos și drăguț, dar de fapt e foarte greu să separi fir de fir sau să identifici structura acestui haos.

Termenul descrie perfect afecțiunea pe care o simt față de acest loc și oamenii de aici, iar în același timp vine cu momente și întâmplări neașteptate de fiecare dată când mă întorc. Lucrurile funcționează altfel decât mă aștept eu să o facă, uneori e frustrant, bineînțeles, dar e și foarte poetic, sunt niște lucruri surprinzătoare, foarte greu de întâlnit în altă parte.

– Îți mulțumesc pentru explicarea Chrüsimüsinăului din jurul expoziției, pe curând!

– Sper că n-a fost prea mult Chrüsimüsi în cuvinte, îți mulțumesc mult!

---

Podcastul e realizat de Coaliția Sectorului Cultural Independent din RM, în parteneriat cu Teleradio Moldova și Asociația Oberliht, cu suportul Biroul de Cooperare al Elveției în Republica Moldova.