Parteneriatul public-civic pentru spații culturale deschise

Parteneriatul public-civic pentru spații culturale deschise

Coaliția Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova vă invită să participați la o serie de întâlniri în cadrul cărora vor fi prezentate și discutate modele de guvernare participativă a infrastructurii publice destinate sectorului cultural independent, în calitate de un model inovativ al democrației.

Parteneriatul public-civic reprezintă o alternativă parteneriatului public-privat și vine cu un nou design instituțional în care forul democratic al cetățenilor este cuplat cu stabilitatea instituțională a administrației publice. Aceste parteneriate au o putere de transformare, deoarece apar ca încercări de a transforma un oarecare bun, într-un bun comun, prin democratizarea modelelor de guvernare.

Context

Până în prezent Legea cu privire la parteneriatul public-privat prioritizează relațiile între administrația publică și entitățile comerciale, fapt care a dus la comercializarea și privatizarea spațiilor și serviciilor cândva accesibile pentru majoritatea cetățenilor din Republica Moldova. Acest cadrul legal nu exclude posibilitatea unor parteneriate între administrația publică și organizațiile necomerciale, dar nici nu servește în calitate de mecanism ce ar încuraja implicare cetățenilor în treburile statului și participarea lor în procesul guvernării bunurilor comune. Chiar dacă societățile post-socialiste duc lipsă de un cadru legal specific pentru parteneriatele publice-civice, acest lucru nu ar trebui să le împiedice să-și creeze propriile lor modele participative de guvernare a bunurilor publice, atât în domeniul culturii cât și în alte domenii.

Infrastructura socio-culturală publică, în acest context, joacă un rol important, pentru că oferă loc și spațiu cetățenilor/elor să se întâlnească și să participe la treburile societății, după analogia unor spații publice. În funcție de contextul în care activăm în calitate de lucrători/oare și activiști/ste culturali/e (rural sau urban, local sau internațional) vom ține cont de resursele disponibile, precum și de condițiile infrastructurii existente, pentru a crește accesul la artă și a oferi servicii de calitate în beneficiul public și, în cele din urmă, să asigurăm o dezvoltare durabilă a sectorului cultural independent și culturii la general.

Prin definiție, infrastructura reprezintă ansamblul elementelor care constituie baza tehnico-materială a unei societăți, iar raportat la domeniul cultural aceasta ar putea cuprinde infrastructură comunicațională, de lucru, cercetare, producție și diseminare a produsului cultural. Criza economică a impactat negativ atât spațiile culturale din cartierele urbane cât și pe cele din localitățile rurale, iar în lipsa unei autorități publice locale vigilente, spațiile de uz comun precum infrastructura culturală, sportivă, cea socială și de agrement, au ajuns într-o stare deplorabilă iar multe din ele au dispărut cu totul, fiind demolate sau privatizate și transformate în spații comerciale. Acest lucru a fost însoțit de exodul masiv al populației, implicit al profesioniștilor din sfera culturii. 

Acum, trei decenii mai târziu, nu e suficient doar de reconstruit ceea ce s-a pierdut – se cere de regândit rolul infrastructurii culturale și modul ei de funcționare. Un model participativ de guvernare raportat la spațiile culturale ar oferi creatorilor, organizațiilor și cetățenilor un mediu de sprijin pentru lucru creativ și dezvoltarea de proiecte inovatoare și benefice din punct de vedere social, care să răspundă provocărilor secolului XXI. Acesta ar putea promova participarea, partajarea, economia circulară, protecția mediului, democrația, pluralismul, dezvoltarea competențelor și abilităților, integrarea internațională și economică și calitatea creației, a prezentării ei și a recreerii. De acest lucru va depinde dacă sectorul cultural va fi sau nu unul sustenabil pe termen lung. Dincolo de rolul ei de a ne susține activitatea din punct de vedere tehnic și material, infrastructura poate influența relațiile între diverși actori publici și privați (civici). Infrastructura culturală publică este asemenea spațiilor publice din orașele și satele noastre, iar în dependență de cum aceasta este concepută, gestionată și guvernată va depinde și modelul societal pe care îl vom avea.

Public-civic partnership for open cultural spaces

The Coalition of the Independent Cultural Sector of the Republic of Moldova invites you to participate in a series of meetings where models of participatory governance of public infrastructure for the independent cultural sector will be presented and discussed as an innovative model of democracy.

Public-civic partnership represents an alternative to public-private partnership and a new institutional design wherein the democratic agency of citizens is coupled with the institutional stability of public administration. These partnerships hold transformative power as they emerge as attempts of commoning and demands to democratize urban governance regimes.

Context

Until now, the Law on Public-Private Partnership prioritized relations between public administration and commercial entities, which has led to the commercialisation and privatization of spaces and services once accessible to the majority of Moldovan citizens. This legal framework does not exclude the possibility of partnerships between public administration and non-commercial organisations, but neither does it serve as a mechanism that would encourage citizens’ involvement in and their participation in the process of governing the commons. Even if post-socialist societies lack a specific legal framework for public-civic partnerships, this should not stop them from creating their own participatory models of governance of public goods, both in the field of culture and in other areas.

Public socio-cultural infrastructure, in this context, plays an important role, as it provides place and space for citizens to meet and participate in the governance of society, by analogy with public spaces. Depending on the context in which we work as cultural workers and activists (rural or urban, local or international) we will take into account the available resources as well as the conditions of the existing infrastructure in order to increase access to the arts and provide quality services for the public benefit and ultimately to ensure a sustainable development of the independent cultural sector and culture in general.

By definition, infrastructure is the set of elements that make up the technical and material basis of a society, and in the cultural field this could include communication, working, research, production and dissemination infrastructure. The economic crisis has had a negative impact on cultural spaces in urban neighbourhoods and rural areas alike, and in the absence of a vigilant local public authority, spaces of common use such as cultural, sports, social and leisure infrastructure have fallen into disrepair and many have disappeared altogether, being demolished or privatised and turned into commercial spaces. This has been accompanied by a massive exodus of the population, including cultural professionals.

Now, three decades later, it is not enough to simply rebuild what has been lost – it is necessary to rethink the role of the cultural infrastructure and how it operates. A participatory model of governance for cultural spaces would provide creators, organisations and citizens with a supportive environment for creative work and the development of innovative and socially beneficial projects that respond to the challenges of the 21st century. It could promote participation, sharing, circular economy, environmental protection, democracy, pluralism, development of competences and skills, international and economic integration and quality of creation, its presentation and recreation. Whether or not the cultural sector will be sustainable in the long term will depend on this. Beyond its role in supporting our work technically and materially, infrastructure can influence the relationships between different public and private (civic) actors. Public cultural infrastructure is like the public spaces in our cities and villages, and the way it is designed, managed and governed will depend on the societal model we have.