De la cosițe la basma

Cum își schimbă părul femeia moldoveancă în cele mai importante momente ale vieții

Text: Ionela Tican
Fotografii: Ionela Tican & Victor Organ

În satele basarabene, timpul curge altfel. Acolo, o mână bătătorită încă mai piaptănă încet un păr alb. O șuviță este ascunsă cu grijă într-un săculeț de pânză, iar o basma legată strâns peste frunte păstrează, sub țesătura înflorată, o parte din sufletul celui care o poartă.
Părul nu este aici doar podoabă. Este un fir viu care leagă trupul de spirit, prezentul de strămoși, viața de dincolo.

De ce părul nu se aruncă și nu se arde niciodată?
„Să nu-l arzi, că după moarte vei umbla cu mâinile prin jar să ți-l aduni.”  
Așa îmi spunea mama în satul Cornești, raionul Hîncești, când eram mică și o vedeam cum pune cu grijă într-o față de pernă firele căzute din pieptene.

În satele basarabene, părul tăiat sau căzut nu se aruncă niciodată la gunoi – ar însemna să-ți arunci o bucată din suflet pe mâna oricui. Se spunea că, dacă ajungea pe mâini străine, putea aduce ghinion sau chiar boli, iar în poveștile mai întunecate se șoptea că ar putea fi folosit în vrăjitorii menite să facă rău celui care îl purtase. De aceea, păstrarea părului venea la pachet cu reguli stricte, ca o pavăză împotriva energiilor rele – un obicei care arăta cât de mult prețuiau oamenii legătura lor cu propriul trup și spirit. Părul nu se arde – focul l-ar face scrum, iar sufletul ar rămâne incomplet în lumea de dincolo. Se păstrează cu sfințenie: într-un săculeț cusut de mână, într-o cutiuță de lemn sau într-o pernuță mică ce va fi așezată în sicriu. Acolo, alături de rozariu, batista brodată și câteva fire de busuioc uscat, părul își continuă călătoria, asigurând integritatea ființei și dincolo de moarte.

Doamna Vera Danilescu, muzeografă a satului Horești, raionul Fălești, și păstrătoare a multor tradiții locale, povestește că acest obicei este încă viu în multe gospodării:
„În unele regiuni ale Moldovei, cele care mai ține minte istoriile străbunicelor sunt femeile mai în vârstă ce păstrează și azi săculețele cu păr. Le țin în lada de zestre și le cer copiilor să li-l pună lângă ele când vor pleca.”

Părul fetei tinere – simbol al purității și al libertății
În folclorul basarabean, fata cu cosițe lungi și strălucitoare este imaginea însăși a tinereții neîntinate. Cosițele nu erau doar modă – erau un semn vizibil al statutului: „fată de măritat, curată la trup și la suflet”. La șezători, fetele obișnuiau să-şi etaleze cosițele, ca o formă de mândrie tăcută față de frumusețea lor naturală. Le împleteau în modele complicate. Lungimea și sănătatea părului vorbeau despre sănătatea întregii ființe.

Mamele începeau să le învețe pe fiice încă de la 5–6 ani cum să-și îngrijească părul: să-l spele cu apă de ploaie și săpun de casă făcut din apă fiartă cu cenușă-leșie, să-l pieptene în fiecare seară, să-l împletească înainte de culcare, ca să nu se încurce. Pieptănatul nu era doar igienă – era un ritual de iubire față de propriul trup și față de femeia care aveau să devină.

Pieptănatul miresei – ritualul despărțirii de copilărie
Niciun moment din viața unei femei basarabene nu era mai încărcat de emoție decât „pieptănatul miresei”. În ajunul nunții sau în dimineața cununiei, o femeie în vârstă – nașa, mătușa sau bunica – așeza mireasa pe un scaun jos, în mijlocul casei. Se cântau cântece de jale dulce: „Când te-ai născut, mândro, plângeai / Și-acum plâng eu după tine…”.

Cosițele lungi, care ani de zile fuseseră simbolul libertății ei de fată, erau desfăcute pentru ultima dată. Fiecare pieptănătură era însoțită de binecuvântări și de lacrimi. Apoi părul era împletit din nou, dar altfel – în stilul femeilor măritate – și acoperit cu basmaua sau voalul miresei.
În multe sate se credea că femeia care pieptăna mireasa trebuie să fie „cu noroc în casă” – căsătorită fericit, cu copii sănătoși – ca să transmită și miresei aceeași soartă bună. Gestul era o trecere sacră de la o etapă la alta, un rămas-bun de la copilărie și o primire în lumea maturității.

Basmaua – semnul modestiei și al protecției
După nuntă, părul dispărea sub basma. Nu era doar o regulă de modestie creștin-ortodoxă. Era și o formă de protecție spirituală. Se spunea că părul femeii măritate este „puternic” – poartă energia casei, a copiilor, a gospodăriei – și trebuie ferit de priviri străine ca să nu fie „deocheat”.

Acoperirea părului cu o basma fină sau un ștergar brodat devenea un semn puternic al transformării, vorbind despre modestie, devotament față de soț, gospodărie și legătura strânsă cu familia nouă pe care o începea. Totodată, acest gest purta în el și o notă de tristețe dulce, marcând despărțirea de casa părintească și deschiderea unei noi file de viață alături de soțul ales.

Femeile mai în vârstă poartă basmaua cu o demnitate aparte. Când o vezi pe una dintre ele legând-o strâns peste frunte, cu gesturi precise și lente, înțelegi că nu e doar o bucată de pânză. E o coroană invizibilă, purtată cu mândrie și cu durerea tuturor anilor trăiți.

Părul în ritualurile de doliu și înmormântare
Cea mai profundă legătură dintre păr și suflet se dezvăluie abia la capătul vieții. În multe sate basarabene încă se păstrează obiceiul ca, după moarte, rudele să pieptene părul decedatului pentru ultima dată – un gest de o delicatețe sfâșietoare.

Părul adunat de-a lungul vieții – din copilărie, de la prima tunsoare, de la nuntă, din momentele grele – este așezat în sicriu: într-o pernuță mică sau direct sub cap. „Să fie întreg omul și dincolo”, spun bătrânele. Prin acest gest simplu, rudelor le este mai ușor să accepte despărțirea: nimic din cel drag nu s-a pierdut cu adevărat.

Un fir fragil într-o lume grăbită
Astăzi, tot mai multe tinere își tund părul scurt „ca să fie comod”. Basmalele se poartă doar la biserică sau la evenimente. Săculețele cu păr nu mai sunt la fel de dese. Dar în sertarele cu mirodenii și icoane, în lada de zestre, ele încă există. Și poveștile încă se spun – de mame, de muzeografe ca doamna Vera Danilescu, de femei care vor să nu se piardă acest fir subțire care leagă generațiile.

De la cosițe la basma, de la libertatea fetei tinere la demnitatea femeii măritate și până la săculețul care va însoți sufletul dincolo, părul rămâne cel mai frumos simbol al continuității. Într-o epocă care taie totul scurt – rădăcini, amintiri, legături – el ne amintește că există lucruri pe care nu le putem arunca și nu le putem arde fără să ne pierdem o parte din noi.

Părul poartă în el o semnificație profundă în multe culturi, fiind văzut ca un element sacru ce adăpostește forța și energia vitală a unei persoane. Tăierea lui poate marca momente de o însemnătate aparte, fie ele de schimbare, doliu sau purificare.

Cât timp va mai fi măcar o mamă care ascunde cu grijă firele căzute din pieptene și le spune fiicelor povestea lor, firul vieții va continua să țese, tăcut și rezilient, identitatea noastră profundă.

* Articol documentar realizat pe baza istoriilor orale din satele Cornești – raionul Hîncești și Horești – raionul Fălești, inclusiv mărturiile doamnei Vera Danilescu, muzeografă a satului Horești.

Un scurt documentar Părul în cultura basarabeană (2025) din arhiva autoarei Ionela Tican

---

Material realizat în cadrul Blogului Cultural al Coaliției Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova, cu suportul Biroului de cooperare al Elveției/ Reprezentanța Ambasadei Confederației Elvețiene în Republica Moldova și a Institutului Cultural Danez.