IMPOSIBILUL POSIBIL – ÎN CĂUTAREA LĂUTARILOR UITAȚI

Text: Gheorghe Șova
Editare: Inna Cebotari

Incertitudinea nu apare întotdeauna ca o criză spectaculoasă. Uneori se strecoară lent, în tăcere. Ca o întrebare care nu dispare. Ca o presimțire că ceva esențial se pierde, însă nimeni nu pare să observe. Pentru mine, această stare a avut un sunet – muzica tradițională instrumentală din Republica Moldova. Mai exact, dispariția lentă a lăutarilor, a meșterilor populari, și a instrumentelor vechi, transmise cândva firesc din generație în generație.

Nu am pornit la drum cu un plan clar, nici cu finanțare, nici cu siguranța că ceea ce fac va conta. Am pornit cu o bicicletă, o tabletă, un telefon mobil și o convingere fragilă, dar persistentă: dacă nu documentăm acum, mâine va fi prea târziu. Aceasta a fost forma mea de neliniște transformată în acțiune. Nu teoretică, trăită.

Drumul meu a început în nordul Republicii Moldova, într-o zonă în care satele par adesea uitate de timp. În prima etapă, am parcurs peste 125 de kilometri pe bicicletă, oprindu-mă din sat în sat, întrebând oamenii dacă mai știu pe cineva care cântă, care face instrumente, care „știe vechiturile”. De multe ori primeam ridicări din umeri. Alteori, indicații vagi. Uneori, o poartă care se deschidea. Așa au început întâlnirile. 

La Ghiliceni l-am cunoscut pe Ion Toderică – 89 de ani. Fost lucrător din domeniul culturii. De cum s-a pensionat, n-a mai cântat. Ori de câte ori a fost rugat de familie să cânte, căuta motive să nu cânte. Mie însă mi-a cântat, așa încât întreaga familie a rămas surprinsă de acest miracol sau farmec. Eu nu știam că nu mai cântase de aproape 30 de ani.

În satul meu de baștină, Chițcanii Vechi din raionul Telenești, am strigat la poarta lui Boris Lichian (Sclifos). Fost tractorist. Altădată cânta la nunți, cumătrii, petreceri. De cum au apărut instrumentele electronice și-a atârnat instrumentele pe un perete din casă. N-a mai cântat, după cum a mărturisit, cam 50 de ani. Mie mi-a cântat prima lucrare muzicală învățată de el în anul în care eu m-am născut. A cântat fără o pregătire prealabilă. Pur și simplu, a cântat.

Cel mai vârstnic muzician, 91 de ani, viorist, se dovedi a fi un lăutar autentic – Grigore Marin, din orașul Glodeni. A fost o întâlnire spontană la care s-au alăturat copiii și nepoții care activează în orchestre de muzică populară.

La Valeriu Prisăcaru din raionul Strășeni am ajuns datorită faptului că fiica dânsului, Dorina Prisăcaru, apăruse într-un concert-festival al cobzarilor. Îl cunoscusem ani buni în urmă într-o afacere agricolă. Nici nu l-am recunoscut peste ani. Doar un crâmpei din povestea lui mă duse la acel agricultor. Actualmente cântă la caval, dar conduce și un ansamblu unic de buciumași în satul Vorniceni.

Pe Cătălina Acriș din satul Pelinei, Cahul nu o cunoșteam decât dintr-o convorbire telefonică, având curajul s-o invit în cadrul unei prezentări la Chișinău. Autodidactă, cântă la fluier, își acompaniază cântecele interpretate de ea. E moștenitoarea unui arsenal de instrumente muzicale ale tatălui ei, Toma Acriș, în cinstea căruia a creat un muzeu în casa părintească. Dar nimeni nu știe că majoritatea interpreților la caval cântă „Doina” lui Toma Acriș.

Violeta Botezatu este unica femeie gondolieră din Republica Moldova. A cântat pe gondole în Veneția. Revenită acasă, profesa la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”. Am găsit-o făcând lecții la cobză cu două eleve. Pare incredibil, dar am transmis un mesaj, a acceptat, și în câteva minute ne-am deplasat la Cătălina Acriș. Apoi a cântat operă la o zi de naștere a fratelui meu, în fața muncitoarelor de la o livadă-minune. După asta a urmat emisiunea „Românii au talent”. De notat, Violeta Botezatu era o prezență artistică recunoscută în cadrul Orchestrei „Folclor” conduse de Petre Neamțu. 

Cu frații Ion și Ghenadie Popov din Edineț s-a întâmplat o întreagă epopee. Ion Popov a preluat conducerea Orchestrei de muzică populară „Ciocârlia” de la renumitul Nicolae Botgros. Iar orchestra a dăinuit în timp prin măiestria acestora, Ion Popov fiind bagheta dirijorală în jur de 50 de ani. Iar Ghenadie Popov mai profesează în cadrul Centrului tinerilor tehnicieni, o adevărată forjă de muzicieni, crescuți aici, constituind nucleul orchestrei despre care am amintit mai sus. Așa apăru o intenție a mea de a crea o școală de lăutărie pentru copiii de etnie romă, care ar fi fost unică în acest spațiu cultural basarabean.

Anatol P. Sîrghi este preot paroh în satul Costuleni, raionul Ungheni. Mi-a fost recomandat de Alexandru Galiț, conducătorul Tarafului „Răzeșii” din Ungheni. A fost o recomandare reușită, inspirată.  Mi s-a spus că aș putea avea un protagonist de mare valoare. Realitatea mi-a depășit așteptările. Anatol P. Sîrghi cântă la fluier, caval, tilincă și cobză. Dar marea surpriză, probabil, a fost faptul că el este unicul muzician din țară care posedă și duducul armenesc – instrument muzical ce intră în colecția de patrimoniu UNESCO. Or, dânsul nu avea unde să-și manifeste calitățile interpretative la toate aceste instrumente. Așa că m-a însoțit să prezentăm instrumentele muzicale în cadrul unei emisiuni televizate. De atunci este invitat frecvent în programele culturale de radio și televiziuni. Anual organizează o întâlnire a colegilor muzicieni care vin atât de la Chișinău, cât și de peste ocean. 

Despre meșterii care confecționează instrumente muzicale populare vechi
Lutierul Nicolae Dron din satul Gura Galbenă, raionul Cimișlia – un meșter dedicat meșteșugului său. Este unicul meșter cobzar despre care credeam că s-au scris cărți și s-au realizat filme documentare. Recent a fost distins cu un titlu de stat.

Grigore Sînchetru din satul Trebujeni, raionul Orhei, pe lângă faptul că este meșter de fluiere, cavale, este unicul meșter de cimpoaie.

Victor Șerșen, lemnar din satul Sofia, raionul Drochia, a făcut primul nai așa cum și l-a imaginat, sau cum l-a văzut la televizor.

Gheorghe Sclifos din satul Cornova, Ungheni – la fel, lemnar. Vizita mea i-a servit drept motivație. Am făcut schimb de instrumente. Port cu mine mereu câteva instrumente muzicale: un nai, o tilincă dăruită de Iurie Britan din Dubăsarii din stânga Nistrului, câteva fluiere acordate în diferite tonalități. La doar o zi-două, văd pe masa de lucru a meșterului câteva instrumente confecționate după modelele aduse de mine. Când am încercat să cunosc muzicieni din raionul Glodeni pe cale oficială, mi s-a spus că nu fac parte din cei care ar cânta la fluier sau la alte instrumente care mă interesează. Pur întâmplător, ajung la Festivalul cașului din satul Cobani ca să văd pe scenă o formație artistică compusă de muzicieni care tocmai cântă la asemenea instrumente. „«Or fi venit de peste Prut», mi-am zis.” Ca să aflu apoi că sunt din diferite localități ale raionului:

Valeriu Apostolachi din satul Dușmani – cântă la fluier, caval, nai, acordeon. Tot el este și conducătorul artistic al acestei formații de bărbați.  

Veaceslav Melnic din Glodeni – cântă la cobză.

Andrei Buga – cântă la contrabas. Cel mai fascinant este că au introdus în formație un nou instrument – toaca lui Andrei Ghervas din Ciuciulea. După aproximativ trei zile eram deja în studioul de televiziune TVR Iași cu o prestație inedită la toate aceste instrumente muzicale enumerate mai sus.

Pe Ion Rodici din satul Cornești, Ungheni, l-am întâlnit într-o împrejurare amuzantă, fiindcă dânsul avea o poveste cu tentă anecdotică de care se tot ferea. Crezând că invitația mea de a realiza o emisiune video este o farsă, a evitat inițial întâlnirea până în momentul în care i-am clarificat intenția și scopul demersului. Era muncitor la o întreprindere străină pe atunci, iar întâlnirea cu mine i-a schimbat în mod direct destinul. Actualmente este membru a două colective artistice din cadrul Palatului de cultură Ungheni, a participat la festivalul național al dobarilor și este invitat să cânte în scenă cu artiști profesioniști sau să meargă atât la festivaluri locale, cât și peste hotare.

O situație inedită a avut loc în satul Călugăr, Fălești. Alexei Pavlinciuc face parte dintr-o dinastie de muzicieni, lucrând în domeniu de aproape jumătate de secol. În contextul unor împrejurări se retrage din funcția deținută, dar nu și din activitate. Colectivul cu titlu model, adică membrii unui colectiv închegat, cu repertoriu au decis că trebuie să continue să cânte. Și au găsit ca soluție să facă repetiții chiar acasă la el. De ani buni, fie vară, fie iarnă, fie frig, fie arșiță în ograda sau în casa dânsului se aude cântându-se. În calitate de acompaniatori mai vin și frații Gheorghe și Alexandru Pavlinciuc care nu pot să-și refuze fratele. Sau mai vine și nenea Ilie Antonciuc, de 82 de ani – o prezență de invidiat în acest colectiv.

Lista mea de instrumentiști continuă să crească prin prestațiile marilor artiști Victor Botnaru, Pavel Țurcanu, Sergiu Diaconu, Tudor Ungureanu, Victor Dumbrăveanu, Maria Stoianov, Petru Lucașenco.

Toate aceste nume și instrumente inedite le-am descoperit în cadrul călătoriilor mele. Altfel spus, nu ar mai fi ajuns la cunoștința publicului general că avem meșteri de instrumente muzicale. Aceste întâlniri m-au obligat să înțeleg că nu caut doar muzică – caut oameni. Pe parcursul anilor, această căutare solitară s-a transformat într-o muncă de cartografiere. Am identificat 386 de muzicieni și meșteri populari din Republica Moldova. Fiecare cu o poveste diferită. Fiecare purtând în sine o parte dintr-un patrimoniu fragil. Această „hartă umană” nu există pe hârtie oficială. Există însă în înregistrările mele, în postările pe care le-am făcut pe rețelele sociale. 

Instrumentele descoperite și documentate spun și ele o poveste. Drâmba, cobza, fluierul, cavalul, tilinca, ocarina, doba, țambalul, naiul, cimpoiul, buciumul, cornul – nu sunt simple obiecte muzicale. Sunt extensii ale unei culturi orale. Din aceste întâlniri au rezultat 68 de înregistrări video. Făcute fără o echipă de filmare, fără regii sofisticate – doar cu răbdare și respect. Camera a surprins nu doar cântecul, ci și gesturile, pauzele și emoțiile – uneori oboseala, alteori bucuria de a fi ascultat.

Un capitol aparte al acestei căutări l-a reprezentat stânga Nistrului. O zonă percepută adesea ca inaccesibilă – ca un spațiu al imposibilului. Am ales să merg acolo tocmai din acest motiv.

La Dubăsari l-am întâlnit pe Iurie Britan, un cunoscut profesor și interpret de instrumente precum fluierul, cavalul și tilinca. Instrumentul său, tilinca, fără găuri, părea să concentreze toată fragilitatea unei tradiții pe cale de dispariție. În acel moment, imposibilul devenea posibil, doar pentru că am reușit să ajung la el, trecând peste restricțiile impuse la trecerea podului peste Nistru.

Pe măsură ce documentarea avansa, a devenit clar că simpla arhivare nu este suficientă. Muzica trebuie trăită, ascultată, împărtășită. Din această nevoie mi-am propus să creez un taraf. Și am creat – trei formații autentice în satele Lipnic, Bârnova și orașul Ocnița. Bine că identificasem anterior câțiva instrumentiști pe care m-am bazat – Igor Vlad, Vitalie Cerevatîi și Anatol Plăcintă, muzicieni din generații diferite, stiluri diferite, dar cu o dorință comună de a se manifesta.

Un proiect special al meu este crearea tarafului „Moșii”. Lăutari cu vârste între 63 și 76 de ani. Oameni care au cântat o viață întreagă, dar care nu mai aveau unde să se manifeste. I-am numit „bătrânii înțelepți ai folclorului instrumental” – nu din nostalgie, ci din respect. 

Activitatea mea nu s-a limitat la documentare și organizare. Am considerat esențială dimensiunea comunitară. Astfel, împreună cu studenți de la Colegiul de Muzică și Pedagogie din Bălți și cu membrii tarafului „Moșii”, am realizat 52 de concerte comunitare în localități sătești din raioanele Ungheni, Fălești, Glodeni, Râșcani, Briceni, Edineț, Ocnița, Telenești, Florești, Sângerei și Strășeni. I-am scos din case, din ogradă, și i-am dus în alte localități, la concerte sau șezători, pentru a le reda vizibilitatea și a reînvia tradiția.

Majoritatea muzicienilor intervievați trăiesc în sate îmbătrânite, unde tradiția lăutărească riscă să se stingă. Cu toate acestea, dorința lor de a transmite mai departe cunoștințele și meșteșugul muzical rămâne puternică. Am intrat la valoroși instrumentiști și rapsozi, precum: Sergiu Romandaș din Sadovoe, municipiul Bălți; Valeriu Babără din Telenești; Grigore Sânchetru din Trebujeni, Orhei; Valeriu Apostolachi din Dușmani, Glodeni; Alexei Pavlinciuc din Călugăr, Fălești; Alexandru Galiț din Ungheni; Alexandru Baraboi din Cărpineni, Hîncești; Vladimir Zagaevschi din Soroca; Ghenadie Popov-Coca din Edineț; și mulți alții.

Aceste concerte n-au fost simple evenimente culturale – au fost întâlniri între generații, între trecut și prezent. 

Contextul în care îmi desfășor această muncă este unul complicat. După 1991, continuitatea muzicii tradiționale instrumentale a fost susținută mai ales de inițiative individuale. Instituțiile statului au rămas adesea absente. Paradoxal, unele dintre aceste demersuri au fost sprijinite de instituții finanțatoare ale Uniunii Europene și USAID, dar nu și de structuri locale din Republica Moldova sau România. Această realitate a adâncit nesiguranța, dar nu a oprit procesul, iar demersurile mele s-au încununat cu decernarea titlului de Laureat al concursului „Campion al Schimbării” (2023), competiție organizată de Laboratorul pentru Inițiative și Dezvoltare (LID-Moldova) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate în cadrul proiectului „Champions of Change” / „Campioni ai schimbării”. 

În anul 2024 am devenit Laureat al „REMA Awards – European Early Music Network”, titlu acordat în cadrul ceremoniei „REMA Awards – European Early Music Awards” de la Stockholm, Suedia, găzduită de Palais Tessin pe 5 iunie 2024. 

Astăzi, arhiva mea nu este doar un inventar, ci o dovadă că imposibilul poate fi posibil. Taraful „Moșii”, cele trei tarafuri din Lipnic, Bârnova și Ocnița, cele 52 de concerte comunitare și expedițiile în stânga Nistrului constituie mărturii vii ale unei culturi care nu poate fi uitată. Munca continuă, pentru că patrimoniul nu așteaptă, iar oamenii care păstrează aceste tradiții merită să fie văzuți, ascultați și înțeleși.

Pentru mine, această călătorie este mai mult decât jurnalism sau documentar: este o misiune culturală, o datorie morală și o experiență umană care depășește cifrele și statisticile. Transformarea îndoielii în vector de acțiune și a imposibilului în posibil este lecția principală pe care am învățat-o și pe care încerc să o transmit mai departe. Privind în urmă, înțeleg că această călătorie nu a fost una profesională, ci una umană. Am pornit cu îndoiala dacă mai există lăutari, meșteri, memorie vie. Fiecare drum parcurs a transformat întrebările în răspunsuri, iar fiecare ușă deschisă a redus distanța dintre incertitudine și certitudine. Imposibilul nu a dispărut brusc; a cedat pas cu pas, prin perseverență și răbdare, prin simplul fapt de a fi prezent. Am înțeles că patrimoniul nu se salvează prin strategii sau instituții absente, ci prin ascultare și respect. 

Azi sunt solicitat să intermediez legătura muzicanților cu meșterii de instrumente muzicale. Cineva își dorește un fluier, un nai, o ocarină, un contrabas, o cobză sau un țambal. Sunt omul de legătură și, totodată, cel care comunică cu diferiți producători TV care își doresc în platou persoane care posedă aceste instrumente.  Sunt omul cu bicicleta, așteptat să ajung să bat în porți. Sunt dovada că, atunci când pornești fără garanții, necunoscutul poate deveni drum, iar imposibilul, o realitate vie. 

Privind înapoi, îmi dau seama că acest drum nu a fost despre garanții inițiale, ci despre asumare, despre a merge înainte și despre a transforma imposibilul într-un fapt documentat.
Astăzi știu că un om singur nu poate salva un patrimoniu, dar poate aprinde o mișcare, poate crea legături, poate lăsa urme. Iar uneori, doar atât este suficient pentru ca imposibilul să devină realitate.

---

Material realizat în cadrul Blogului Cultural al Coaliției Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova, cu suportul Biroului de cooperare al Elveției/ Reprezentanța Ambasadei Confederației Elvețiene în Republica Moldova și a Institutului Cultural Danez.