Sfârșitul erei Zemstvei

Text: Marina Skaletskaya

Despre Centrul Cultural Casa Zemstvei – un spațiu cultural independent din Chișinău.

Deocamdată, era Zemstvei nu s-a sfârșit, dar nici viitorul ei nu este asigurat. În timp ce rămânem într-un regim de prelungiri de la o lună la alta, am început să construim posibilitatea unei noi case.

Centrul Cultural Casa Zemstvei activează deja timp de 14 ani în clădirea fostei Zemstve Guberniale a Basarabiei, restaurarea căreia a fost anunțată oficial în august 2025 în termenii unei intervenții necesare asupra patrimoniului, însoțită de promisiunea unei investiții de 63 de milioane de lei și de un limbaj instituțional impecabil articulat în jurul memoriei colective, al responsabilității față de monument și al reintegrării acestuia în viața culturală contemporană. Această “corectitudine a discursului” s-a făcut tăios simțibilă prin ruptura dintre retorica administrativă și realitatea adevărată a locului, întrucât anunțul despre acest „viitor cultural” a fost formulat fără consultarea și fără măcar informarea prealabilă a comunității culturale independente care activa acolo, de 14 ani de zile, astfel încât cei care făceau posibilă existența culturală concretă a spațiului au aflat, practic, din comunicarea oficială, că restaurarea putea începe prin evacuarea comunității din însăși definiția locului.

E greu de contestat faptul că clădirea are nevoie de intervenție și că starea sa fizică impune măsuri serioase. Problematic, însă, este în modul în care restaurarea a fost gândită ca proces desprins de comunitatea culturală independentă care a susținut spațiul în anii cei mai fragili ai existenței sale recente. Ca și cum între materia istorică a clădirii și viața culturală care a susținut-o în ultimele decenii n-ar exista nicio obligație de ordin etic sau politic, doar o succesiune administrativă de folosință temporară ce poate fi suspendată fără recunoașterea densității culturale pe care a produs-o. 

Poziția aceasta nu a rămas latentă, fiind afirmată destul de limpede prin insistența directorului Muzeul National de Etnografie si Istorie Naturala (sub gestionarea căruia se află spațiile), Petru Vicol, asupra faptului că rezidenții sunt „doar chiriași”, formulă care, deși exactă din punct de vedere formal-juridic, este radical insuficientă atunci când este folosită pentru a descrie un ecosistem cultural complex, pentru că poziționează la statut contractual minim prezența care depășea cu mult condiția ocupării administrative a spațiului și care ținea de producerea unei vieți culturale continue, recognoscibile și ireductibile la raporturile de locațiune. Poziționare reductivă birocratică face vizibilă incapacitatea instituției de patrimoniu de a percepe faptul că nu doar lucrurile neînsuflețite constituie istoria unui loc.

Așadar, Casa Zemstvei nu a fost un simplu spațiu închiriat în care câteva organizații și inițiative și-au desfășurat circumstanțial activitatea. Ceea ce s-a constituit la Casa Zemstvei nu este rezumabil la categoria de „spațiu cultural” în sensul ei cel mai slab, adică aceea a unui imobil unde au loc din când în când evenimente culturale, dar ține de apariția a unei țesături relaționale de colaborări ținute pe sprijin reciproc și autoorganizare care au devenit practicabile ca experiențe repetitive și recognoscibile, asta însemnând că locul a generat în timp ceva mult mai greu de substituit – continuitate afectivă, încredere socială, un mod de a sta împreună și de a face lucrurile împreună. Exact dimensiunea culturii care scapă cel mai ușor evidențelor administrative. Totuși, decisivă pentru existența ei.

Chișinăul este încă departe de a fi un oraș în care inițiativele culturale pot exista fără frica permanentă a dislocării. Asta se vede și din traseul inițiativelor precum teatrul spălătorie, care a reușit pentru o vreme să existe în Moldova, dar a fost nevoit să se mute în afara țării, sau Art-Labyrinth (foștii rezidenți Zemstvei până în 2020), care și-a întrerupt activitatea continuă, rămânând doar cu festivalul din pădure, unul dintre puținele spații unde libertatea de a fi mai poate fi încă trăită fără presiunea chiriei.

În condițiile precarității contractelor anuale și ale infrastructuri degradate – inundații la fiecare ploaie abundentă, tencuială care cade, lipsa unui sistem de încălzire până și iarna îngheța apa în țevi  – Casa Zemstvei a rezistat. Mai mult decât atât, a rămas un loc rar de întâlnit în Chișinău, în care inițiative culturale diferite au putut activa constant, fără a depinde în primul rând de logica consumului sau de impunerea unui format unic de lucru, motiv pentru care spațiul a devenit treptat solul unei structuri rizomatice de cultură liberă și al unor forme de viață colectivă născute și menținute în precaritate, dar susținute prin solidaritate practică și perseverență comunitară.

Paradoxul devine cu atât mai puternic cu cât un spațiu care a ajuns, în ultimii ani, infrastructură pentru cultura vie este reimaginat acum în termeni predominant muzeali și administrativi, inclusiv prin funcțiuni precum taxidermia și alte necesități instituționale. Ca și cum ceea ce există deja acolo – o ecologie culturală, prin natura ei critică, politică și socială – nu ar constitui o valoare care trebuie protejată în sine, ci doar un element conjunctural, ce poate fi suspendat sau reorganizat în funcție de priorități stabilite în altă parte, de actori care dețin putere decizională, dar nu par să aibă o înțelegere adecvată a specificului acestui ecosistem. Această situație scoate la suprafață condiția structurală în care este menținut sectorul cultural independent în Republica Moldova, o condiție în care acesta este invocat retoric atunci când se vorbește despre diversitate culturală, inovare sau participare civică, dar rămâne practic lipsit de garanții, de infrastructură stabilă și de recunoaștere politică reală atunci când e vorba de negocieri concrete privind spațiul și continuitatea activității sale, astfel încât independența se dovedește de fapt o altă denumire pentru expunerea permanentă la instabilitate.

În perioada iernii 2026, în discuțiile purtate cu Ministerul Culturii, am încercat să deplasăm conversația de la constatarea restaurării către nevoia unei tranziții care să permită continuitatea muncii deja existente. 

Prin urmare, s-a formulat o solicitare elementară și perfect rațională ca inițiativele din Zemstvei să poată fi mutate într-un alt spațiu cu nevoi minime (apă, căldură, lumină) în care activitatea poate continuată imediat. Situația este cu atât mai semnificativă cu cât comunicarea cu Ministerul Culturii a fost ea însăși întârziată și puțin eficientă (pentru care oricum ne bucurăm). 

În ianuarie 2026 a avut loc întâlnirea cu Marcela Nistor, secretară de stat responsabilă de domeniul artei, industriilor creative și educației artistice. În urma discuției s-a decis că Ministerul Culturii va solicita o listă de spații potențiale în care scena culturală independentă și-ar putea desfășura activitatea, însă până în aprilie 2026 această listă nu ajunsese, ceea ce arată că inclusiv măsurile minime convenite în urma dialogului rămâneau suspendate. 

Incertitudinea continua. Niciun orizont stabil. Faptul că, după aceste discuții, nu au fost prezentate opțiuni capabile să răspundă real nevoilor formulate, este revelator, prin precaritatea resurselor disponibile, cât și prin pentru felul în care autoritățile continuă să înțeleagă spațiul cultural independent în afara logicii de cultură instituționalizată, sau cultură de stat.

Solicitarea privind o întrevedere a scenei culturale independente cu ministrul Cristian Jardan, pentru a discuta programul de acțiuni al ministerului, prioritățile și nevoile scenei, a fost trimisă încă din 29 octombrie 2025. Dialogul cu Ministrul Culturii, Cristian Jardan, a început abia la sfârșitul lunii martie 2026: „Îmi pare rău. Nu știu de ce am întârziat în comunicare”, a afirmat acesta, recunoscând întârzierea în remedierea situației și în căutarea soluțiilor, precum și câteva asigurări verbale importante: că organizațiile nu vor fi date afară din Zemstvei până nu vor avea contract într-o nouă locație; că două spații din Zemstvei urmează să rămână accesibile scenei culturale independente după restaurare; că Ministerul nu dispune de mecanisme legale pentru acoperirea chiriei la Moldova-Film, dar ar putea finanța activități care să absoarbă și costuri de infrastructură, și că vor exista întâlniri regulate atât cu comunitatea Zemstvei, cât și cu scena culturală extinsă. 

Acesta este un  punct de pornire bun și semnificativ la nivel de deschidere, dar acestea încă nu sunt politici publice articulate. 

Revendicarea ca două spații din Zemstvei să rămână accesibile scenei culturale independente și după restaurare este o recunoaștere minimă a contribuției pe care sectorul cultural independent a avut-o în dezvoltarea culturală și civică a acestui oraș și a acestei țări. Ea exprimă nevoia de a păstra pe lângă accesul funcțional la infrastructură, și memoria colectivă construită aici de-a lungul anilor prin practici de colaborare, solidaritate și lucru comun. Aceste spații ar trebui să rămână infrastructură publică disponibilă gratuit pentru scena culturală independentă, în centrul orașului pentru continuitatea să nu fie evacuată la periferie, nici simbolic, nici material.

Ceea ce face cazul Casa Zemstvei atât de relevant este faptul că el obligă la o întrebare pe care discursul oficial o ocolește constant, și anume ce înțelege statul prin cultură atunci când afirmă că o protejează și o dezvoltă. Dacă această cultură este imaginată în primul rând ca patrimoniu de administrat, atunci nu este deloc surprinzător că formele instabile, autonome și cooperative ale vieții culturale sunt greu de perceput și încă și mai greu de susținut. Ele nu încap ușor în grilele birocratice, motiv pentru care ajung să fie tolerate cât timp nu încurcă și sacrificate.

În același timp, cazul Zemstvei face vizibil și un dezechilibru spațial mai larg al politicii culturale urbane. Cultura independentă este împinsă spre margine, iar centrul orașului rămâne rezervat aproape exclusiv formelor de cultură compatibilă cu reprezentarea oficială a culturii. Deplasarea această pare o retragere a culturii independente din zona de accesibilitate. Împingerea culturii independente la periferie limitează capacitatea ei de a participa activ la viața comună a orașului. 

Moldova-Film este una dintre variantele găsite de comunitate, în încercarea de a identifica un spațiu infrastructură publică, care să poată răspunde nevoilor și să permită continuarea activității fără întrerupere, deși această opțiune vine cu costuri de chirie pe care nu ni le putem asuma în mod sustenabil fără o formă de subvenționare publică.

Este absurd ca organizațiile culturale care desfășoară activități de utilitate publică să fie obligate să intre în proceduri de licitație și să concureze, în aceleași condiții, cu actori comerciali, ca și cum între acumularea de profit și întreținerea infrastructurii culturale și civice ar fi aceeași logică. Astfel, cultura independentă ajunge la statutul de actor economic oarecare, constrânsă să se adapteze pieței, deși aceasta nu a fost concepută pentru a acomoda fragilitatea fertilă a culturii autonome, care prin activitatea sa alimentează și înmulțește practicile umaniste și pacifiste.

În loc să ofere aceste spații, care stau neutilizate de mai bine de 10 ani, spre folosință gratuită organizațiilor și inițiativelor care vor să le activeze cu proiecte și programe culturale, statul va folosi logica de ”maximizare a chiriei” în detrimentul interesului și beneficiului colectiv. Și asta în contextul în care acest stat are cea mai mare rată de depopulare din lume.

Așadar, Casa Zemstvei conține și revelează contradicția din politică culturală locală, a vorbelor despre patrimoniu fără a avea înțelegere de patrimoniul contemporan al orașului, unde se elogiază cultura fără a se crea condiții minime pentru reproducerea ei socială, lăsată să supraviețuiască în propria vulnerabilitate și expunerea neîncetată la dislocare. Cu fiecare pas al rezolvării acestui caz se face vizibil în ce măsură instituțiile culturale și autoritățile publice sunt capabile să înțeleagă că un spațiu cultural nu este salvat atunci când îi sunt reparați pereții, dar îi este destrămată comunitatea. Atâta vreme cât formele de viață culturală care animeaza pereții sunt împinse în afara cadrului de recunoaștere instituțională și politică, restaurarea se transformă din salvarea culturii, în neutralizare a ei, adică exact opusul a ceea ce promite.

Material realizat în cadrul Blogului Cultural al Coaliției Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova, cu suportul Biroului de cooperare al Elveției/ Reprezentanța Ambasadei Confederației Elvețiene în Republica Moldova și a Institutului Cultural Danez.