Casa Zemstvei și Ministerul Culturii — o  relație lungă și complicată

Text de: Marina Skaletskaya

De mai bine de zece ani, Casa Zemstvei este locul unde se poate citi cum statul și societatea civilă negociază — fără a reuși să definească pe deplin — sensul culturii publice. Uneori, doar mimând un „împreună”; cel mai adesea însă, fiecare continuă pe propriul traseu.

În 2012, câteva organizații independente au intrat în clădirea istorică aflată în stare avansată de degradare și au transformat-o în spațiu cultural cu valoare publică. După ani întregi de hibernare, spațiul s-a reactivat.

Ulterior, activitatea organizațiilor a fost reglementată prin acorduri cu Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, administratorul juridic al imobilului, sub forma contractelor anuale de chirie: o formă minimă de toleranță legală, care a permis continuitatea programelor culturale, dar care, pe termen lung, a instaurat și starea permanentă de precaritate – fiecare an putea fi ultimul, iar investițiile serioase în reparații sau infrastructură erau imposibile.

În decembrie 2023, organizațiile care țineau atunci spațiile în viață — și continuă să o facă și astăzi — CSCI, Oberliht și Moldox — au intrat în dialog cu Ministerul Culturii, venind cu o propunere matură, crescută din fragilitate și hotărâre: un model de guvernanță participativă pentru Casa Zemstvei.
Ideea presupunea un parteneriat public-civic în care muzeul, ministerul și comunitatea culturală să administreze împreună spațiul, pe baza responsabilității comune. Propunerea apărea și pe fondul degradării accelerate a clădirii, când acoperișul nu mai făcea față ploilor, iar frigul însoțea evenimentele și orele de muncă, transformând activitatea culturală într-un exercițiu continuu de rezistență.

Într-o sâmbătă ploioasă am ajuns la Casa Zemstvei și am găsit spațiul în plină activitate, deși afară turna cu găleata, iar înăuntru ploaia își făcea propriile trasee prin acoperiș. Oameni împrăștiați prin camerele mari și reci; artiști veniți din alte țări își uscau șosetele pe calorifere electrice puse prin colțuri; cineva mătura cu răbdare apa adunată în valuri pe podea; se auzea o consolă pusă în funcțiune de cineva care testa un playlist.

Ministerul s-a arătat interesat de idee și a sugerat constituirea rapidă a unui grup de lucru, însă a respins aplicarea modelului la Casa Zemstvei, invocând statutul de monument istoric și intenția — amânată de ani întregi — de restaurare a clădirii. În același timp, în noile contracte au apărut clauze de evacuare cu preaviz, semn că, la nivel instituțional, consensul existent era doar de suprafață.

În primele luni ale anului 2025, direcția s-a clarificat. La întâlnirea din 30 ianuarie, Ministerul Culturii a anunțat că, pe parcursul anului, Casa Zemstvei va intra în lucrări de restaurare, iar comunitatea urmează să fie relocată în fosta tipografie Universul. Au fost ridicate mai multe întrebări: cine va gestiona spațiul de la Universul și în ce regim, ce presupune relocarea — costuri de adaptare, calendar, garanții — cum va fi asigurată continuitatea programelor culturale deja planificate și, mai ales, dacă există un orizont pentru întoarcerea în Casa Zemstvei. Întrebările au rămas, în mare parte, fără răspunsuri definite.

În martie, într-o nouă ședință, ministerul a confirmat direcția restaurării fără să deschidă însă un cadru de negociere privind termenii contractuali sau posibilitatea unei forme de co-gestionare pe durata lucrărilor. Muzeul a continuat să opereze în logica preavizelor, iar comunității i s-a sugerat să recurgă la instanță dacă este nemulțumită.
În paralel, plutea în aer promisiunea relocării „temporare”. Temporare, dar fără adresă.

În acel moment, discuția despre patrimoniu s-a transformat într-o discuție despre mutarea acelei infrastructuri umane care, timp de 13–14 ani, a oferit servicii culturale de utilitate publică în orașul cu infrastructură culturală limitată. Se vorbea despre salvarea unei clădiri, în timp ce se pregătea evacuarea comunității care îi dăduse relevanță.

Controversată este și destinația propusă pentru relocare. Universul nu este încă o instituție funcțională, ci mai degrabă un proiect aflat în construcție, marcat de controverse legate de originea politică și etică a resurselor provenite din vânzarea Stadionului Republican.

„În privința vânzării terenului Stadionului Republican către Ambasada SUA, constatăm absența transparenței procesului decizional… Locuitorii orașului (…) nu au avut posibilitatea să își exprime opiniile (…) în cadrul unor proceduri de dezbatere și consultare publică. Mai multe inițiative civice (…) și persoane publice și-au exprimat dorința ca (…) Guvernul și Ambasada SUA să asigure transparența și participarea cetățenilor… A circulat chiar și o petiție are a adunat peste 8000 de semnături, au fost organizate mai multe evenimente publice… Prim-ministra Natalia Gavriliță și președinta Maia Sandu au promis (…) discuții largi cu societatea. Aceste discuții nu au mai avut loc… Solicităm demararea unui proces transparent referitor la valorificarea fostului Stadion Republican.” (Extras din punctul 5 al Notei de poziție a organizațiilor din sectorul cultural independent față de proiectul Centrul de Cultură și Artă Contemporană ”Universul” inițiat de Ministerul Culturii al RM).)

Sectorul cultural independent și-a exprimat public rezervele față de ceea ce a fost numit „artwashing” — o formă de cosmetizare culturală a unei decizii politice disputate. Pentru o parte semnificativă a scenei independente, acest transfer de legitimitate ridica două probleme majore. Prima — una etică, care ținea de coerența politicilor publice: poate fi construită o instituție „participativă” pe baza unui act contestat de comunitate?
A doua problemă — una instituțională, privind absența unor garanții minime de funcționare. Relocarea la Universul părea, mai degrabă, o dublă deplasare a problemei: dintr-o clădire aflată în șantier către un proiect încă neinstituționalizat, lipsit de un cadru de co-gestionare care să prevină instrumentalizarea simbolică a scenei culturale independente.
Astfel, discuția despre Universul nu a fost doar despre „unde” se mută comunitatea, ci mai ales despre modul în care este exercitată responsabilitatea publică și despre felul în care poate fi protejată, pe termen mediu și lung, munca culturală independentă.

Studiul realizat de Lilia Nenescu privind condițiile de muncă și accesul la protecție socială în sectorul cultural independent descrie un ecosistem precar, marcat de venituri instabile, contracte atipice, acces limitat la protecție socială și o lipsă aproape permanentă de predictibilitate.
Lucrătorii culturali sunt împinși să funcționeze într-un regim continuu de criză, pentru că lipsesc cadre contractuale stabile și infrastructurile publice accesibile pe termen mediu. Nu poți cere profesionalizare și calitate fără să oferi, în schimb, un minim de stabilitate: contracte multianuale, infrastructură funcțională și modele de co-gestionare a spațiilor publice. 

Aceasta explică de ce parteneriatul public-civic este o soluție posibilă. Spre deosebire de logica parteneriatului public-privat — centrată pe profit și pe externalizarea riscurilor către sectorul public — parteneriatul public-civic propune un alt tip de contract social pentru infrastructura culturală: acces democratic la bunurile publice, responsabilitate împărțită între autorități și comunitate, continuitate și mecanisme de deliberare. În Europa Centrală și de Est există destule exemple de co-gestionare a spațiilor culturale în care statul funcționează ca actor-platformă: facilitează procesele, oferă cadrul legal și urmărește standardele de siguranță și legalitate. Astfel de exemple sunt Toplocentrala (Sofia), Pogon (Zagreb), sau Totaldobze (Riga).

În cazul Casei Zemstvei, raportul dintre Minister, Muzeu și comunitate pare captiv. Din perspectiva statului, patrimoniul este un obiect care cere protecție tehnică. Din perspectiva comunității, patrimoniul este o infrastructură socială care trăiește prin utilizare publică. Cele două logici par să se respingă reciproc pentru că lipsește un instrument intermediar de negociere și co-gestionare.
Restaurarea presupune închidere. Or, experiența ultimilor ani arată altceva: prin utilizarea sa constantă, Casa Zemstvei a contribuit la prevenirea degradării, susținând totodată dezvoltarea scenei culturale cu un impact civic semnificativ.

Din sintezele discuțiilor purtate în cadrul Community Gathering de la Casa Zemstvei, cel mai rezonabil pas ar fi asigurarea continuității activităților pe durata șantierului, împreună cu un mecanism clar de revenire, bazat pe acorduri multianuale care să recunoască utilitatea publică a programelor și investițiilor realizate, incluzând și elaborarea unui calendar transparent al lucrărilor. Un grup mixt, format din reprezentanți ai Ministerului, ai Muzeului și ai comunității rezidente ar putea defini funcționalitatea clădirii după restaurare. Un parteneriat public-civic pilot ar putea crea precedentul necesar pentru scena culturală independentă: statul ca garant al legalității și al conservării patrimoniului, iar comunitatea ca garant al valorii publice și al relevanței contemporane a spațiului.

Până la sfârșitul anului 2025, Ministerul nu a clarificat stadiul procesului de creare a Centrului de Cultură și Artă Contemporană „Universul”. În paralel, sectorul independent a solicitat formal deschiderea unui dialog direct cu noua conducere a Ministerului. Solicitarea de organizare a unei întâlniri cu noul ministru, Cristian Jardan, a rămas fără răspuns.

Situația a fost formulată astfel de Rusanda Curcă:

„Acum o lună și jumătate am solicitat Ministerului Culturii al Republicii Moldova organizarea unei întâlniri între noul ministru, Jardan Cristian, și scena culturală independentă din țară. Până la acest moment, nu doar că  întâlnirea nu a fost organizată, așa cum e și normal s-o facă un ministru intrat nou în funcție, dar nici măcar nu am primit un răspuns în termenii legali prevăzuți. Asta mă face să cred că domnul ministru nu doar că nu cunoaște sectorul cultural pe care Ministerul Culturii are sarcina să îl susțină, dar că nici nu vrea să-l cunoască. Persistă, din nou, impresia că sectorul cultural independent nu este considerat parte a culturii publice, că nevoile și opiniile nu merită ascultate și că poate fi ignorat fără consecințe. Sper tare ca acestea să fie doar presupunerile mele și că, după o eventuală întâlnire, să rămânem cu impresia că totuși societatea civilă din domeniul culturii rămâne a fi un pilon important al democrației în această țară. Cel puțin, în strategie, așa este scris.”

Acest episod completează cronologia relației dintre comunitatea culturală independentă și instituțiile statului. Dincolo de discuțiile despre restaurare și „relocare”, există și o solicitare formală rămasă fără răspuns în termenul invocat.

Începutul anului 2026 găsește Casa Zemstvei și comunitatea din jurul ei într-o stare de  precaritate crescândă. Restaurarea este inevitabilă — și, în sfârșit, posibilă. Totuși, în felul în care se desfășoară acum, procesul seamănă cu un proiect care a început să se scrie singur. Hârtiile se mișcă mai repede decât oamenii. Casa Zemstvei poate fi pusă foarte ușor în relație cu Strategia Națională pentru Cultură și Patrimoniu 2025–2035, ca o probă de consistență. Strategia recunoaște problemele sectorului cultural independent. Vorbele pot face lucruri doar atunci când au unde să se așeze. Altfel, rămân suspendate, promițătoare, corecte, dar fără greutate — asemenea propozițiilor care nu ating realitatea. 

Îmi place să privesc această situație și ca pe o oportunitate de a învăța o lecție instituțională. Prin Casa Zemstvei este vede distanța dintre discurs și realitate. Autoritățile trebuie să recunoască — atât în documente, cât și în practică — că viața care a menținut această casă în picioare face parte din soluție, nu reprezintă un obstacol în calea ei.