Consultări regionale despre Parteneriatul Public-Civic

În noiembrie 2025 am ajuns în Rezina, Ungheni, Cahul și Comrat, unde am pus pe masă Parteneriatul Public-Civic (PCP) – un model de cooperare prin care autoritățile și organizațiile societății civile pot gestiona împreună infrastructura publică și pot oferi servicii de interes comunitar.  Scopul acestor întâlniri – testarea, împreună cu actorii locali, în ce măsură acest instrument este perceput ca fiind credibil, util și adaptat realităților și nevoilor specifice din fiecare regiune.

Explicit despre ce este vorba: Parteneriatul Public-Civic este o formă actuală de cooperare între o autoritate publică – fie ea locală, regională sau centrală – și o organizație a societății civile, prin care infrastructura publică este pusă în valoare, iar serviciile și bunurile de interes public sunt livrate fără scop comercial și fără ca patrimoniul să fie privatizat. Spre deosebire de parteneriatul public-privat (PPP), unde interlocutorul statului este o companie orientată spre profit, PCP presupune lucrul cu actori necomerciali, iar miza – interesul public și impactul social, nu câștigul financiar. Clădirile, terenurile și echipamentele rămân în proprietatea statului sau a autorității locale, investițiile se înregistrează la proprietar, iar organizațiile civice intră într-un rol de co-gestionare. 

Consultările regionale au fost construite pentru a verifica cum se traduce acest principiu, formulat la nivel de concept, în situațiile concrete din raioane și municipii.

La Rezina, multe elemente de parteneriat public-civic există deja în practică: centre comunitare și servicii sociale create de ONG-uri și ulterior susținute de administrație, situații în care autoritatea locală a pus la dispoziție spații sau a preluat cofinanțarea pentru inițiative pornite din societatea civilă. Totuși, exemplele pozitive sunt însoțite de o serie de întrebări concrete: cui dăm, cum dăm, pentru cât timp, ce se întâmplă după ce se încheie proiectul, cine răspunde pentru bunul imobil, cum se reflectă aceste aranjamente în deciziile consiliului? Gradul de implicare al autorităților locale depinde în mare măsură de bunăvoința sau curajul individual al unor aleși sau funcționari în absența unui cadru național care să distribuie în mod echilibrat riscurile și responsabilitățile. 

La Ungheni, discuțiile au atins direct conflictul dintre așteptările comunității și fricile instituționale legate de gestionarea patrimoniului. S-a insistat asupra faptului că o organizație care intră într-un parteneriat cu APL trebuie să demonstreze clar ce aduce comunității: servicii noi sau mai bune, activități constante, atragere de resurse, beneficii economice indirecte. Pentru autorități, ideea de a împărți responsabilitatea asupra unui bun public imediat ridică întrebări: cine acoperă mentenanța, ce se întâmplă în caz de deteriorare, cum se gestionează rivalitățile locale? Cum trecem de la  „păzim patrimoniul ca să nu-l pierdem” la „punem patrimoniul în lucru pentru comunitate”, fără a vulnerabiliza autoritatea locală? 

La Cahul, discuția despre PCP a plecat de la întrebarea foarte directă: „cu ce vine APL în PCP și cu ce vine ONG-ul?”. Au fost ridicate probleme de sustenabilitate după finalizarea proiectelor, de împărțire corectă a suportului financiar între ONG și autoritate și de raportare proporțională la investițiile structurale sau de infrastructură ale primăriei. Cum evităm situațiile în care „APL vrea A, ONG-ul poate doar B?

La Comrat s-a vorbit deschis despre presiunea politică locală, despre schimbarea priorităților odată cu schimbarea primarului, despre teama legată de contracte care pot fi modificate sau revocate în funcție de conjunctură.

Centrul de Tineret AXIS din Comrat, unde o clădire veche, transferată sub formă de chirie de la un liceu, a fost reabilitată prin contribuția organizației, iar costurile curente sunt acoperite din granturi, este un model de ce ar putea fi, dar nu este de facto PCP. Consultarea a arătat și ce lipsește: spații reale de dialog între APL și societatea civilă, o cultură a consultărilor care să fie mai mult decât întâlniri „de bifă”, mecanisme stabile de implicare cetățenească.

S-a văzut și o asimetrie de încredere: în multe comunități oamenii cred mai mult în stat decât în ONG-uri, pornesc de la prezumția că „statul nu poate să-i mintă”, în timp ce organizațiile civice nu sunt întotdeauna percepute ca actori legitimi în gestionarea bunurilor publice. Pentru un oraș ca Comrat – și, de fapt, pentru multe localități din regiune – PCP poate fi un set de garanții împotriva capturii politice.

Privite împreună, aceste patru consultări ne arată câteva lucruri. 

În primul rând, parteneriate public-civice există deja, dar sunt fragile, pentru că sunt o întâmplare bună de caz. Ele pot dispărea odată cu schimbarea unui director, a unui primar sau a unei majorități în consiliu, dacă nu au recunoaștere juridică. 

În al doilea rând, încrederea între APL și societatea civilă rămâne fragilă și asimetrică: autoritățile se tem de pierderea controlului asupra patrimoniului, ONG-urile se tem de instabilitatea politică și de decizii arbitrare, iar comunitatea oscilează între atașamentul față de instituțiile publice tradiționale și recunoașterea utilității actorilor independenți. 

În al treilea rând, lipsa resurselor – financiare și umane – este un obstacol structural: migrația tinerilor, lipsa personalului capabil să scrie și să gestioneze proiecte, dificultatea de a acoperi costurile de bază pentru clădiri și programe fac ca orice nou mecanism să fie privit cu scepticism dacă nu va veni cu finanțare și sprijin real.

Rezultatul acestor consultări, pe de o parte, confirmă că un cadru legal pentru Parteneriatul Public-Civic este necesar dacă vrem un stat care lucrează împreună cu societatea civilă și nu doar deleagă, temporar, sarcini tehnice unor ONG-uri. Pe de altă parte, el arată că succesul PCP nu depinde doar de formulări elegante în lege, dar și de capacitatea acestui instrument de a răspunde concret întrebărilor venite din teritoriu: cine poate accesa un PCP, cum se selectează partenerii, ce se întâmplă după încheierea proiectelor, cum se protejează bunul public și cum se blochează deciziile abuzive ale factorului politic. 

Susținem că textele legislative și regulamentele pe care le promovăm trebuie rescrise și ajustate astfel încât să vorbească limbajul acestor realități, al autorităților care se tem să riște, al organizațiilor care duc deja în spate servicii publice, al comunităților care au nevoie de spații vii, nu doar de clădiri „în inventar”. Dacă ne dorim comunități mai reziliente și un sector public mai eficient, PCP trebuie văzut ca un pilon serios al dezvoltării locale și culturale.