Rezidențăliență artistică: Despre putere, vulnerabilitate și tăcerea care legitimează abuzul

Text: Kristina Jacot

De mai mulți ani căutam o cale de a mă reconecta cu caii. Eram profund atrasă de ei încă din copilărie, însă practica hipismului m-a dus treptat într-o zonă în care conta doar performanța și eficiența. Am ajuns să petrec mult timp în șa și foarte puțin timp alături de cai, iar această ruptură m-a făcut, în cele din urmă, să renunț. De atunci, dorința de a fi alături de cai vine cu o nevoie clară: de a găsi un mod echitabil și responsabil de a fi cu ei, în care să nu fie exploatați, tratați ca instrumente agricole sau echipament sportiv, ci ca ființe cu limite, nevoi și ritmuri proprii. 

Ulterior, ca artistă și lucrătoare culturală am revenit la aceste subiecte dintr-o altă perspectivă. Sunt preocupată de dimensiunea etică a consumului și relațiile dintre toate ființele vii. Când am aflat despre HARP, o rezidență care își propunea să lucreze la intersecția dintre artă, cercetare și relația cu caii, am crezut că am găsit, în sfârșit, un loc perfect pentru a explora. Rezidența e organizată de Beáta și Marton Szmrecsányi-Veszely, în Barnag, un sat mic în Ungaria, unde cei doi locuiesc și dețin opt cai și o școală de tras cu arcul călare.

Am aplicat, deși taxa de participare (850 de euro) era mult peste ce îmi puteam permite. Emailul de confirmare, primit pe 5 aprilie 2024, solicita transferul a 50% din taxă (425 de euro nerambursabili) în doar zece zile. Am scos bani din economii și am împrumutat restul pentru a-mi asigura locul. Abia după plată am primit un „waiver”, cu mențiunea că participarea este posibilă doar dacă îl semnezi. Documentul nu conținea niciun cod de conduită, doar o declarație prin care participanții își asumau întreaga responsabilitate pentru orice incident și renunțau la orice pretenții față de organizatori. Singura obligație a acestora era formulată vag, ca angajament față de „conduită etică” și „integritate profesională”.

Această promisiune a fost încălcată constant. Am avut parte de remarci homofobe – „nu ne dorim persoane transgender nici în artă, nici în casa noastră” și de norme patriarhale asumate ca regulă – „femeile stau în stânga mesei, bărbații în dreapta”. Cercetarea era tolerată doar atâta timp cât nu contrazicea convingerile organizatorilor.

Când am întrebat:
– Cum putem afla – oare sunt caii de acord să fie călăriți?
Răspunsul a fost:
– E o întrebare inutilă, dacă nu ar vrea să fie călăriți, caii nu ar avea spatele modelat așa.

Când Beáta a anunțat că vom călări, am spus că mă simt inconfortabil, deoarece nu mai călărisem de cinci ani din motive etice și venisem pentru a mă reconecta treptat cu caii. Știind că și alți participanți au ezitări personale, am cerut o discuție de grup înainte de sesiune. Am petrecut aproape o oră încercând să o conving pe Beáta de importanța acestui lucru, însă ea a refuzat, spunând că este mai bine să mă urc pur și simplu pe cal și să nu complic lucrurile.

După câteva zile, era clar că orice întrebare etică era percepută ca o amenințare. O altă participantă dorea să producă o cercetare cu implicarea arcașilor. Beáta a spus că îi va întreba dacă doresc să participe, dar a adăugat că „nimeni nu va spune da”.

A devenit clar cât de ușor poate o rezidență să se poziționeze ca un program de cercetare sau ca spațiu artistic, dar să funcționeze, în practică, ca un sistem închis, în care cercetarea există doar în măsura în care confirmă credințele organizatorilor. În acest context, la ei acasă, urmând regulile instaurate de ei, fără cod de conduită și fără vreun mediator  – controlul devine complet: ce se discută, ce se evită, ce se permite, ce se cenzurează. 

Pe pagina rezidenței, singurul indiciu al unui cadru instituțional era mențiunea că programul a fost susținut de Magyar Művészeti Akadémia (Academia Maghiară de Arte). Dar ce presupune, de fapt, această susținere? Există vreo implicare reală, vreun set minim de standarde, vreo formă de control sau responsabilitate, sau e vorba de o finanțare fără angajamente, care nu schimbă cu nimic faptul că, odată ajuns acolo, ești complet vulnerabil în fața unei autorități private, necontestate?

Părțile cu adevărat tulburătoare au început pe 21 iulie, în timpul unei excursii anunțate cu destinația Lacul Balaton. Am fost împărțiți în două mașini, am ajuns într-o zonă turistică și, după aproximativ zece minute de mers pe jos, am realizat că oprirea era, de fapt, la o biserică – o destinație neanunțată anterior și cu intrare contra cost. Mai mulți participanți au spus că nu doresc să cumpere bilet și că vor aștepta grupul afară.

Atunci am observat că Diana, o participantă originară din Columbia, lipsea. Cât timp eram încă în mașină, menționase că nu avea bani la ea și că telefonul îi era descărcat. Am informat-o imediat pe Beáta, care nu părea deloc îngrijorată.

După 40 de minute, când grupul a ieșit din biserică, organizatorii ne-au dus direct înapoi la parcare cu intenția de a continua excursia. Nici măcar nu aveau de gând să o caute pe Diana. Au spus că este un loc turistic, deci ar fi în siguranță. După ce am insistat că ar trebui să o căutăm, ni s-au acordat exact 10 minute. Fără rezultat, excursia a continuat.

Abia peste câteva ore, Diana a reușit să contacteze organizatorii și să le comunice unde se află. Când ne-am întors la rezidență, era în jur de 9 seara. Am văzut-o pe Diana strângându-și lucrurile, îndeaproape urmată de Marton. Grupul s-a alarmat și a cerut explicații, ceea ce a dus la următorul schimb (redat aproximativ):

– Putem întreba ce se întâmplă?
– O duc la gară.
– De ce?
– Pentru că nu poate rămâne aici, este psihotică.
– O duci la gară și apoi? Este vreun tren acum spre Budapesta?
– Nu știu.
– Nu știi?
– Nu-mi pasă.

Plănuiau să lase o fată străină, fără bani și cu telefonul descărcat, la o gară rurală, noaptea.

În continuare, au încercat să o demonizeze pe Diana, spunând că reprezintă un pericol pentru participanți, sugerând chiar că ar putea să le dea foc casei. Cu mare dificultate, și probabil doar datorită presiunii colective a grupului, am reușit să negociem ca Diana să fie dusă la un hotel, pentru a putea petrece noaptea în siguranță. 

Noa, o participantă din Olanda, s-a oferit să o ducă pe Diana la hotel cu mașina ei personală, însă organizatorii au refuzat categoric. Noa a insistat atunci să îi însoțească, ca Diana să nu se simtă singură. Motivul acelui refuz a devenit clar la scurt timp. Marton le-a spus să aștepte în mașină și a dispărut pentru aproximativ 40 de minute. Apoi, deja pe drum spre hotel, a scos niște documente redactate la fugă în limba maghiară, însoțite de o traducere sumară în engleză, realizată cu Google Translate, și a insistat ca Diana să le semneze. Documentele o obligau să își asume întreaga responsabilitate și să renunțe la orice acțiune legală. Când a spus că dorește să consulte documentul cu avocații ei, Marton i-a spus că dacă nu semnează imediat, o va lăsa la mijloc de drum. 

După plecarea Dianei, programul și-a reluat ritmul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru mine, acest lucru a fost revoltător. După cum își amintește și Noa „în zilele următoare, tot ce s-a întâmplat era „din cauza Dianei”. Dar nu era din cauza ei. Era pentru că ei (organizatorii) nu sunt capabili să conducă un grup divers de oameni.” 

Am decis că voi rămâne până la final, dar nu pentru scopul inițial. Nu mai aveam nicio dorință sau speranță că voi găsi acolo spațiul pe care îl căutam. Am rămas pentru a observa, pentru a înțelege și a raporta cum e posibil să se întâmple așa ceva. 

Am observat și o schimbare bizară în dinamica grupului. În primele zile, participanții păreau șocați de comentariile sexiste, homofobe, politice sau naționaliste făcute de organizatori. Existau chiar discuții informale despre posibilitatea de a pleca dacă lucrurile escaladează. După cazul Dianei însă, aceste discuții și orice altă critică au dispărut brusc. Participante și artiste care se identificau ca femei și proclamau feminismul cu orice ocazie, au devenit martore tăcute ale unei expulzări umilitoare.

După două zile am intrat în sala de activități, unde majoritatea participanților erau în jurul Beátei și al lui Marton. Conversația s-a oprit brusc. Marton m-a întrebat cum mă simt. Având în vedere că până atunci organizatorii nu au manifestat niciun interes real pentru starea noastră de bine, i-am cerut să îmi spună direct despre ce este vorba. M-a întrebat ce părere am despre situația cu Diana. Am răspuns că nu cred că a fost gestionată corect. 

De aici, situația a escaladat rapid. Beáta și Marton au început să țipe la mine în fața întregului grup, care a rămas tăcut. Beáta m-a acuzat pe mine și pe Noa că ruinăm programul prin faptul că punem prea multe „întrebări etice”, că suntem „deprimate” și că afectăm atmosfera grupului. M-am întors către participanți și i-am întrebat dacă într-adevăr așa văd situația. Nu am primit niciun răspuns, nici măcar când i-am adresat pe nume. Majoritatea au rămas complet tăcuți.

Noa a avut parte de o abordare similară: „După intervenție am plâns mult. Chiar dacă nu ești de acord cu criticile sau nu le iei în serios, frica fundamentală a oricărei persoane este să fie exclusă dintr-un grup…există o teamă profund umană de respingere. Când mi-am permis să simt asta, mi-am dat seama cât de mult doare. Și m-a durut și faptul că nimeni nu a fost onest cu mine în acel moment, nici măcar o persoană nu m-a susținut în acea sesiune de grup. Abia după, unii mi-au spus „îmi pare rău”, dar de ce nu ai spune asta în fața grupului? Așa mi-am pierdut încrederea în ei…dacă au putut permite ca un întreg grup să se întoarcă împotriva unei persoane care, din perspectiva mea, nu făcea nimic perturbator și chiar încerca să contribuie la dinamica grupului, atunci cred că sunt niște ipocriți.”

Verdictul final a fost că eu și Noa putem rămâne în rezidență, doar cu condiția să „nu mai punem întrebări” și să „lucrăm” la starea noastră de spirit. În ciuda acestei oferte „generoase”, am decis să plec a doua zi. Dimineața, am informat-o pe Beáta că nu voi rămâne pentru a doua jumătate și am cerut rambursarea a jumătate din taxa de participare. Răspunsul ei a fost:

– Nu îți pot da banii.
– De ce?
– Pentru că nu ești o artistă adevărată și nu respecți caii. Și nu ești profesionistă. Pentru mine, profesionalismul începe cu a fi o persoană bună și a dori să fii în armonie cu mediul înconjurător…natura, animalele și ceilalți oameni. Și uneori trebuie să iei decizii dificile pentru a-i proteja pe ceilalți.

Astfel, exista o justificare pentru fiecare lucru problematic. A pune sub semnul întrebării felul în care sunt tratați oamenii sau animalele devenise, paradoxal, dovada lipsei de respect și profesionalism. Deciziile erau prezentate ca fiind luate „pentru binele grupului”, „pentru siguranța participanților”, „pentru protejarea programului”. În realitate, cel puțin trei persoane au fost marginalizate pentru ca programul să poată „continua neperturbat”. De ce ar fi mai important ca un program să continue fără deranjamente, decât ca oamenii implicați să fie în siguranță, ascultați și tratați cu demnitate?

Am simțit că nu aveam la îndemână niciun mecanism real prin care să o protejez pe Diana, pe mine sau pe oricine altcineva aflat în acea situație. Organizatorii dețineau autoritate și control deplin, însă fără o responsabilitate clară față de participanți. Taxa de participare nu garanta siguranță, libertate de cercetare sau măcar dreptul de a rămâne până la finalul programului. Iar în afara rezidenței nu era clar cui m-aș fi putut adresa pentru a schimba situația sau pentru a preveni ca alți artiști să treacă prin experiențe similare.

După rezidență, am scris un email către TransArtists, platforma online unde găsisem open call-ul. Deși ei precizează că nu pot verifica individual rezidențele, iar artiștii participă pe propria răspundere, am sperat că vor trata cu seriozitate semnalele de alarmă, cu atât mai mult cu cât una dintre participante era angajată a organizației DutchCulture (care administrează platforma). Ea fusese martoră directă la toate cele întâmplate și ne împărtășise că anterior mai fusese deja o plângere față de HARP,  legată de discriminare pe criterii de identitate de gen.

TransArtists au răspuns că vor face o investigație internă și vor reveni cu un plan de acțiune. Acest lucru nu s-a mai întâmplat. Singura măsură a fost retragerea temporară a anunțului de pe platformă. În lipsa unei poziții asumate public, această măsură pare mai degrabă o încercare de a se proteja pe ei înșiși, decât pe cei vulnerabili în această situație. Rezidența a continuat să fie promovată pe alte platforme, a avut loc și în 2025, cu o taxă majorată la 980 de euro per participant, având și un open-call curent pentru 2026.

Într-un ecosistem în care artiștii depind de mobilități, granturi și validări instituționale pentru a putea continua să lucreze, protecția lor nu poate rămâne o chestiune de noroc. Fără transparență, mecanisme clare de intervenție și canale independente de mediere, singura opțiune care rămâne este retragerea individuală, tăcută, costisitoare și, de cele mai multe ori, invizibilă.

La doi ani după rezidență, simt aproape exact același lucru ca și atunci. Nu am obținut nimic semnificativ în sens instituțional: rezidența continuă să se desfășoare, fără ca cineva să își fi asumat public măcar o parte din responsabilitate – nici organizatorii, nici sponsorii, nici platformele care o promovează. Impactul rămâne asupra celor care au intrat în acel spațiu cu intenții bune, dorind dialog, schimbare și reflecție critică.

Cred că și organizatorii au avut, la rândul lor, intenții bune, cum ar fi dorința de a împărtăși ceea ce au construit și ceea ce au învățat de la cai. Însă intențiile nu sunt suficiente – fără deschidere reală față de diferențele culturale, fără instrumente de mediere și fără mecanisme clare de responsabilizare, diferențele devin conflicte. Am scris acest text nu pentru a-i crucifica pe organizatori, ci ca un semnal de alarmă față de artiști și lucrători culturali – mai ales care se identifică drept femei – să normalizăm nevoia de claritate și responsabilizare în astfel de contexte. Nu am soluții concrete pentru a face asta, așa că voi încheia cu întrebarea principală cu care am plecat din toată experiența asta: cum putem gândi rezidențe care nu doar vorbesc despre etică și deschidere, ci le practică efectiv? 

---

Material realizat în cadrul Blogului Cultural al Coaliției Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova, cu suportul Biroului de cooperare al Elveției/ Reprezentanța Ambasadei Confederației Elvețiene în Republica Moldova și a Institutului Cultural Danez.