O desferecare de șarade: note despre expoziția lui Teodor Ajder

Slove aspre și grele,

Cu ce chei, 

Cu care muche de stei, 

Cu care semn de întrebare, 

Să vă desferec din uitare?

Liviu Deleanu
^{Dureriște, în Scrieri, 1976}

Șaradele pe care ni le-a propus în cadrul expoziției sale omonime, lucrate în acril, ceramică și poezie și instalație, păreau mai mult niște stâlcituri apărute în urma brânciurilor primite de la menire și mai puțin o luare la trântă cu aceasta. Aflăm din textul curatorial, că destinul l-a tot împins pe d-l Ajder prin varii situații, plauzibil dificil de descifrat și nădăit. S-a născut în URSS, iar la puțin după destrămarea acesteia, a părăsit Moldova, înscriindu-se la facultate în România. După absolvire, a plecat în Japonia – Țara Scrisului Enigmatic – pentru o perioadă de șase ani. Iar de acolo, s-a mutat în Polonia, unde locuiește în mare și azi. În pofida titlului, am impresia că expoziția încearcă să spună prea multe odată, ceea ce nu neapărat e lăudabil pentru o expoziție de arte vizuale. Pe de altă parte, d-l Ajder, e mai mult cunoscut ca publicist, iar textul este unul dintre mediile pe care le incorporează masiv în lucrările sale, așa că poate limbuția vizuală îi poate fi iertată.

Să ne amintim că în URSS toți se antrenau în deconspirare, căutând mesaje criptate și spinoni vestici deghizați, în timp ce alții descopereau în eter posturi de radio cu conținuturi amețitoare, despre care aflau că erau interzise, și de care unii deveneau oarecum dependenți, iar apoi inserau conținutul auzit printre rândurile discursurilor publice. 

De unde a cules inspirația pentru lucrările prezentate? Probabil încă de pe vremea URSS-ului, când începând cu presa pentru copii, revistele de umor, până la periodicele dedicate popularizării științei, cu toate erau bogat ilustrate, conținând rebusuri și crucigrame cu duiumul. Enigmă era destul de ubicuă și în textele oficiale ale vremii. Autori sovietici cu renume, inclusiv moldoveni, vorbeau la modul cel mai direct și în plin realism socialist în termenii ăștia. Era în spiritul acelor ani să se experimenteze, să se „încifreze”, să se plăsmuiască un stih cu sensurile ascunse în subtext.¹ Liviu Deleanu, de-o pildă, pe care d-l Ajder mi l-a citat la vernisaj, scria – Zvâcnetul viu/ Al tuturor tainelor voastre² /;tare nu mi-a fost ușor să aflu/ Să aflu tâlcurile lor.³/; De ce mă zbucium și mă zbat / Să aflu nouă dezlegare/ Atâtor semne de-ntrebare […] ‘n toate cele,/ Precum în oameni și în stele / așa în grunz și în eter, e o fărâmă de mister/ Acel mister ce se prea poate că vrem să-l bănuim în toate…/ o enigmă-a mea/ Pe care tare nu aș vrea/ Nici s-o dezleg, nici s-o destăinui,/ Ci-n taină lasu-te să-mi dăinui.⁴ Citez aici anume din Deleanu nu doar pentru că mi-au plăcut versurile acestui poet în traducerea simultană a d-lui Ajder, dar și pentru că lucrările expuse sunt, de fapt, versuri, unele chiar rimate. Poate că într-o măsură oarecare l-au influențat și criptogramele, adineaori renumitului Grigore Dîntu, scos de la colbăit de Arhiva digitală a RSSM. Propune oare d-l Ajder iubitorilor de poezie un nou concept pentru placheta lirică? Dealtfel, la fel a purces și cu lucrările pe care le-a prezentat în Octombrie, la Iași, în cadrul expoziției „D-coloniale”, ținută la Borderline Art Space, a cărei curatoare a fost Valeria Barbas, când și-a brodat versurile pe pânza unei ii negre și pe hârtie.

O parte din pictorii sovietici de după perioada de îngheț, așa zișii nonconformiști, deși nu li se permitea participarea în expoziții oficiale, erau angajați drept ilustratori de editurile sovietice. Desenele lor deocheate erau tipărite uneori în sute de mii de exemplare conțineau și mesaje subversive. Deși d-l Ajder e interesat mai nou de perioada respectivă, ține și prelegeri pe tema dată, nu bag totuși mâna în foc că ce ne-a propus în Zpațiu e direct influențat de grafica criptică a  Elenei Keller sau de rebusurile indescifrabile ale lui Serghei Bugaev. Prima ediție a „Obrăzarului pentru o Japonez[c]ă” prezentată de d-l Ajder în Rotterdam (2008), a avut forma unei zăminteli și a fost prezentată cu mult înaintea interesului său recent față de fenomenul non-conformist în URSS.

Dar să revenim la expoziția propriu-zisă. Prima șaradă – optatih – cum a întitulat-o artistul, a mai fost prezentată în Birmingham, Alabama, în februarie curent, în galeria comunitară a spitalului Brookwood. Conținea un mesaj periclitant în engleză. Pentru a ne ajuta să-l descifrăm artistul ne oferă următoarele indicii: mesajul era adresat locuitorilor unui stat roșu. În SUA asta înseamnă că e vorba de un loc în care se votează cu partidul conservator. Cu puține excepții importante, în Alabama predomină un discurs dreptist, xenofob. Contramesajul d-lui Ajder trebuia să fi fost fost o ripostă la discursul anti-imigrație. De notat că șarada a fost expusă într-un spital, deci un templu al tămăduirii. Oare mesajul d-lui Ajder poate funcționa ca leac… ce combate sau previne ura?

Ni s-a readus în discuție bagajul ideologic, chiar propagandist, inerent oricărei opere de artă. Pe vremea Războiului Rece, această valoare era într-atât de palpabilă, încât ambele tabere angajate au căzut de acord, că arta este o armă. Deși nu ucidea direct, era în stare să schimbe mentalități prin conținutul și forma sa, astfel contribuind la colapsul ideologic al dușmanului. Dar să nu ne limităm totuși la reamintiri. Tensiunile Războiului Rece au revenit sau, de fapt, nu au dispărut niciodată.

Se poate afirma că autorul „Șaradelor” comite un act similar cu cele pe care le făceau guvernul sovietic în SUA și cel american în URSS, organizând expoziții cu lucrări executate în paradigmele pe care le andosau. E posibil oare să ne apărăm sau debarasăm de ideologie în artă? Depropagandizarea este posibilă? Și dacă da, atunci cu ce costuri? – Sunt câteva întrebări pe care par să le genereze lucrările d-l Ajder.

O altă sursă de inspirație a Șaradelor poate fi căutată în perioada Japoneză a artistului. Fiece literă din sistemul de scriere kanji, folosit de japonezi, este în sine o șaradă. Angajarea în actul de lectură în niponă înseamnă și un exercițiu complex de descifrare, inclusiv de sisteme. Japonezii folosesc trei odată, sau chiar patru, dacă e să numărăm și relativ noile romaji – literele latinești omniprezente în spațiul public nipon. Fiece kanji are cel puțin două lecturi distincte, iar unele au până la zeci de citiri diferite. Apropos, ceramiștii niponi obișnuiau de veacuri să scrie sutre pe cupele și bolurile lucrate de ei, o practică preluată și de d-l Ajder, deși textele de pe ceramica lui nu par neapărat să aibă un conținut religios. Îmi pot închipui că nu doar litera scrisă era de neînțeles în Japonia. Fiecare gest putea lejer deveni o necunoscută. Japonezii, de altfel, au o percepere mai acută a structurilor vizuale, spre deosebire de europeni. Se datorează scrisului lor ieroglific, devenit o artă în sine. Mă întreb dacă ligaturile prezentate d-l Ajder pot fi considerate o practică caligrafică? La urma urmei au fost lucrare cu pensula.

Sau poate drept inspirație pentru plasarea poemelor pe boluri și cupe i-au servit scenele în care protagonistul întemnițat decupează cuvinte interzise în niște farfurii, descrise de Andrei Sinyavsky în romanul autobiografic „Noapte bună”?
Nota bene, în volum e amintit Chișinăul în mai multe rânduri, iar autorul prin prisma romanului a încercat reintroducerea cuvântului „șaradă” în limba rusă.

Apoi, reieșind din vorbele artistului, faptul că în lucrări s-au folosit nu una ci două limbi – româna și engleza – deja constituie un fel de situație încâlcită, dar și o deschidere. Într-adevăr, unii vizitatori, ca mine, citesc doar în una din cele două limbi. Alții le știu pe ambele, dar oare le înlesnește asta rezolvarea șaradelor? 

Curios fapt, obiectele lui Ajder mi-au oferit oarecum accesul în dimensiunea nonverbală a limbii române, pe care nu o cunosc deloc. Combinațiile de culori, suprafața rotunjită a bolurilor, literele albastre de pe paharele de hârtie și cele albe ștampilate pe pânza acoperită cu email bleumarin  în două cu cuvintele englezești mi-a dăruit acest sentiment de transcendență vizuală între cele două limbi. E atinsă și tema decolonizării. Limba română a fost murată adineaori în rusisme, iar acum este marinată în englezisme. 

Expoziția lui Ajder ne șoptește câte ceva și despre condiția Artei în genere. De menționat, s-a desfășurat în cadrul celei de-a 4 ediții ale Spațiilor Culturale Alternative. Concomitent, au avut loc mai multe vernisaje și evenimente adiacente. Vreau să zic că șaradele d-l Ajder sugerează paradoxal că fiecare pictură și sculptură, instalație sau poezie, performance sau povestire este o șaradă. E un fapt despre care uităm adesea, când și dacă vizităm expoziții. Fiecare lucrare, cât de ușoară sau aparent superficială n-ar fi, are în spate inspirații, viziuni, concept și o încercare mai mult sau mai puțin reușită de a articula o idee. Putem să ignorăm povestea obiectelor de artă care ne sunt înfățișate, dar putem să încercăm să ne angajam în tentativă de a o cunoaște.

E prezentă și dimensiunea de artă colectivă în discursul d-lui Ajder – zona gri a muncii creative, invizibilă în cadrul expozițiilor. La vernisaj d-l Ajder a afirmat că ideea expoziției i-a venit de la artistul Victor Ciobanu. Pânzele, șasiurile și vopselele i-au fost procurate de soacră-sa. Cumnatul său a fost primul verificator al șaradelor. Talgerele și cupele erau puse pe o masă, despre care mi s-a spus că era a bunicilor artistului și adusă cu sprijinul surorii sale. Fața de masă a fost cumpărată de soția artistului, și călcată de către mama sa. D-l Ajder doar a întins-o…  în așteptarea rătăcitorilor? Mă întreb, și vă îndemn să te întrebi și d-ta, dragă cititoare, avem de a face aici cu o Eu- constelație, asemeni celei constituite în jurul lui Tațuo Kauaguci, în dorința de a sublinia imposibilitatea separării artistului de rețeaua de relații sociale și naturale din care face parte?

Dar dacă sunt șarade, există și soluții. Șaradele d-lui Ajder pot fi dezlegate în cel puțin două feluri, din câte îmi dau seama. Există o cheie logică, o metodă, dar acestea pot fi rezolvate și pur vizual. Unii vor fi probabil în stare să rezolve șaradele fără să țină cont de cheia soluționării. După ceva timp petrecut în fața lucrărilor, se pot întrezări elementele ce le compun. Spectatorului îi rămâne doar amplasarea elementelor în locul lor potrivit.

Ceramica pare să fi fost mai ușor de descifrat pentru vorbitorii de română. Textele care în engleză par să fie mai mult lichide decât solide, în românește par destul de citețe. Pictura în ulei „Intertextual”, un metacomentariu al expoziției – pare aparent lejer de procesat, deși din câte mi s-a spus, ițele ei încurcate îi făcea pe unii vizitatori să facă mărunțel din buze. Deși, unii mi-au recunoscut că adesea vorbesc cu amicii lor exact așa ca în lucrare: o propoziție-două în românește iar apoi ceva în engleză.

Tema majoră a expoziției nu e totuși confuzia noastră zilnică, ci dialectica migrației. O nouă încercare de remediere a contactului dintre nou-veniți și localnici. Pe de o parte, majoritatea moldovenilor au trăit experiența migrației sau au rude migrante, respectiv, au cunoscut din plin și din identitatea de migrant/ă, dar adesea cad în stări de ură și xenofobie. Aceste tendințe sunt reflectate și sistemic. Ne asemănăm în sensul ăsta: populația SUA sunt sau migranți sau descendenți de migranți. Economia SUA se bazează pe influxul de migranți. Dar americanii preferă să nu-și asume identitatea de migrant. Un exemplu ipocrit recent sunt sfaturile xenofobe oferite moldovenilor de către Nick Pietrowicz (notați, prenume slavic, deci are rădăcini imigrante), persoana care este actualmente fața SUA în Moldova, care reproduce în spațiul mediatic moldovean discursuri de ură față de migranți. 

În fine, expoziția este și o introducere a traducerii, cu toate trădările sale, ca formă de expresie artistică, oarecum specifică tuturor migranților. Nu este migrant să nu fi tălmăcit în viața sa un conținut. Traducerea este pe de o parte sinonim cu migrația, dar este și o referire la faptul că de fiece dată când transpunem ceva dintr-un mediu în alt mediu, se comite un act de traducere. Un proces ce poate deveni anevoios, precum bine știu lucrătorii culturii, mai ales când ideea îi forțează să depășească genul sau materialele cu care sunt obișnuiți. Rezultatul acestor coliziuni cu realitatea mediilor sunt, argumentabil, și ele parte a acestei expoziții. D-l Ajder forțează și mai mult lucrurile, căci în cadrul expoziției traduce picturi… prin alte picturi.    

Expoziția lui Teodor Ajder „Șarade” a fost deschisă în galeria chișinăuiană Zpațiu, din Casa Zemstvei, între 24 Octombrie–8 Noiembrie, 2025.

1. Eliza Botezatu, „Tăcutul Deleanu, poet și copil…”, introducere la Liviu Deleanu, Tinerețe fără moarte, Literatura artistică, 1987, p. 5. ↩︎
2. Liviu Deleanu, Dureriște, în Scrieri, 1976, vol. 1, p. 458 ↩︎
3. Liviu Deleanu, Tîlcuri, în Scrieri, 1976, vol. 1, p. 452 ↩︎
4. Liviu Deleanu, Enigmă, în Scrieri, 1976, vol. 1, p. 443 ↩︎

Text: Oett Redja
Traducere: Basma Bamia
Fotografie: Oett Redja

Articolul original poate fi găsit pe sursă articol 🔗

---

Material realizat de către Mămăligă de Varșovia în parteneriat cu Coaliția Sectorului Cultural Independent din Republica Moldova, cu suportul Biroului de cooperare al Elveției/ Reprezentanța Ambasadei Confederației Elvețiene în Republica Moldova și a Institutului Cultural Danez.